de Bogdan Preda
(Partea I: Culisele declanșării Războiului rece)
Acest soi de război a fost inaugurat nu printr-o lovitură de tun, ci printr-un discurs rămas celebru, care a fost deschizător de drum al unei noi ere. În decursul anilor au apărut mai multe teorii cu privire la izbucnirea războiului rece:
Ameninţarea rusească. Toate conflictele şi crizele au fost iniţiate de URSS şi de expansionismul rusesc, care făcea parte integrată din ideologia marxist-leninistă; aceasta preamărea victoria mondială a socialismului asupra capitalismului. Este genul de teorie în care un stat este blamat pentru toate problemele care se ivesc în relaţiile internaţionale.[1]
Imperialismul american. Aceasta este imaginea în oglindă a variantei anterioare, cu Washingtonul privit ca sursă a răului, exponent al capitalismului agresiv şi expansionist. Din nou, responsabilitatea este atribuită acţiunilor unui singur stat în timp ce partea opusă încearcă să evite conflictul militar.[2]
Teoria superputerilor. Dezvoltată de chinezi în anii `60 pentru a demonstra îndepărtarea Moscovei de adevărata cale marxist-leninistă, teoria are în vedere o aşa numită înţelegere tacită şi o competiţie acerbă între superputeri, având drept scop dominarea lumii. Aceasta subliniază ruptura dintre Beijing şi Moscova, fiind în acelaşi timp o expresie a insecurităţii chineze.[3]
Teoria cursei înarmărilor. Construirea armei nucleare atinsese proporţii care lăsau impresia că fenomenul este scăpat de sub control. Din această cauză, stoparea cursei înarmărilor şi promovarea dezarmării erau considerate de o importanţă capitală. Această teorie se bucura de popularitate în special în rândul statelor înscrise în mişcarea pentru pace.[4]
Teoria nord–sud. Susţinătorii acestei teorii consideră că principalul conflict din lume este cel dintre nord şi sud, dintre naţiunile bogate şi cele sărace, dintre statele dominante şi cele dominate. Competiţia pentru poziţia dominantă în lumea a treia este privită ca sursă a tuturor conflictelor.[5]
Teoria vest–vest. Politica mondială este dominată de conflicte între statele capitaliste bogate. Conflictul ruso-american este doar o perdea de fum menită să ascundă adevăratul conflict care este cel dintre Statele Unite, Japonia şi Uniunea Europeană. Originile celui de-al doilea război rece se află în conflictele, din ce în ce mai acute, dintre statele capitaliste bogate. Acestea, la rândul lor, favorizează şi agravează conflictele din interiorul lumii a treia.[6]
Teoria intrastatală. Politica internă a statelor determină politica lor externă. Schimbările în politica externă sunt legate de modificări ale raportului forţelor interne, de apariţia unor noi insuficienţe economice, şi de modificări ale structurii sociale. Politicienii folosesc anumite conjuncturi şi evenimente internaţionale pentru a rezolva conflictele interne şi pentru a obţine avantaje în faţa competitorilor naţionali, în lupta internă pentru putere.[7]
Teoria conflictului de clasă. Această teorie este clădită pe analiza marxistă a conflictului de clasă ca promotor al schimbării. Tensiunea este produsul declinului şi expresia revoluţiei sociale. Conflictul dintre capitalism şi comunism se manifestă prin tensiunile care apar între super puteri. Mişcarea revoluţionară din lumea a treia implică şi superputerile în conflict.[8]
Viziunea ortodoxă sau tradiţională. Aceasta corespunde tezei anterioare a ameninţării ruseşti. Rusia a fost permanent ostilă Occidentului şi a cooperat doar atunci când a fost necesar din punct de vedere tactic. Aceasta a fost, prin definiţie, o putere expansionistă.[9]
Viziunea revizionistă. Este un tip de analiză similar celui din teoria despre imperialismul american de mai sus.[10]
Interpretările postrevizioniste. Aceasta caută să evite teoriile cauzei unice ca sursă a stării conflictuale, eliminând astfel punctele slabe ale celor două teorii anterioare. Interpretarea ortodoxă acordă prea puţină atenţie nevoilor legitime de securitate ale Rusiei, în timp ce revizioniştii nu scot în evidenţă modificările survenite în modalităţile ruseşti de abordare a problemelor, care au condus la schimbări în politica americană.[11]
[1] Martin, McCauley, op. cit. p.41.
[2] Ibidem, p. 41.
[3] Ibidem, p. 42.
[4] Ibidem, p. 42.
[5] Ibidem, p. 42.
[6] Ibidem, p. 42.
[7] Ibidem, p. 42.
[8] Ibidem, p. 42.
[9] Ibidem, p. 42.
[10] Ibidem, p. 42.
[11] Ibidem, p. 43.
Sursa foto: Wikimedia.org
Săptămâna viitoare, în Pagini de istorie, puteți urmări ultima parte a articolului: Crizele Războiului Rece
