Confruntată recent cu vecinii care îmi invadează spaţiul privat şi care mă acuză pentru nimic, am dezvoltat un conflict la nivelul blocului; aşa că, deşi am crescut în acea clădire, vârstnicii care mă ştiu de când eram de-o şchioapă au început să îmi arunce vorbe duşmănoase şi să se comporte ciudat.
Când am ajuns la Buşteni, în faţa clădirii în care urma să mă cazez m-am speriat de imaginea blocului decorat instant cu feţe curioase la toate geamurile de către casnicele lipsite de preocupare. Acest lucru mi-a confirmat că problema grijii vecinului este o problemă naţională. Aşa că am decis să scriu câte ceva despre viaţa la bloc şi soluţiile care cred că ar diminua disconfortul de a fi urmărit de vecini.
De generaţii suntem crescuţi în comunitate – încă din cele mai vechi timpuri am avut parte de familii mari care împărţeau teritoriul şi hrana, societăţi în care destinul era mai important decât orice sau caste în care eram sortiţi să creştem, aşa că vine firesc nevoia noastră de a rămâne parte dintr-o comunitate şi de a şti ce face cel de lângă noi. Mai puţin firesc este când faci din a spiona vecinii un scop al vieţii tale monotone.
Odată cu trecerea timpului, ne-am mutat de la cort la case şi de la case la blocuri şi aşa am ajuns înghesuiţi în clădiri înalte, dar care nu îţi oferă deloc intimitate. Clădirile apropiate și geamurile largi oferă acces oricui în lumea ta, în locul în care te refugiezi de nebunia cotidiană.
În România, din cauza comunismului, avem de-a face cu o experienţă şi mai special, având în vedere că mulţi oameni de la ţară au fost aduşi în mediul urban fără a trece printr-un proces de tranziţie. Mediul rural ne este cunoscut tuturor; unora tocmai ideea de sat mic în care fiecare ştie ce face celălalt le este insuportabilă.
Dar când ajungi să trăieşti la bloc, experienţa devine una insuportabilă, fiindcă nu ai cum să scapi neobservat. Foloseşti singurul lift, singura uşă de ieşire şi toată lumea ştie ce faci şi mai ales când şi cu cine.
Trecutul comunist a creat nevoia de a-l spiona pe cel de lângă, de a şti mereu unde este cel din apropierea ta, pentru a nu fi pârât pentru răzvrătire împotriva regimului. Acest aspect a accentuat comportamentul românului, care, curios din fire, simte nevoia să ştie ce face vecinul. Chiar şi în filmele româneşti apar scene cu vecini care ştiu unde e persoana căutată fără a fi fost informate înainte. Exemplul care îmi vine în minte este ‘Declaraţie de dragoste’, film în care se observă atât de bine cum toată lumea ştie unde eşti, cu cine, de ce, când ai ieşit din casă şi nu ezită să împărtăşească informaţia cu orice necunoscut.
Problema zilelor noastre este că nimic nu s-a schimbat, iar dreptul de a avea spaţiul tău privat, locul intim în care să te poţi relaxa, parcă dispare cu totul când vecinii îţi intră în casă ca o vadă pe ruda învârstă cu care coabitezi sau să îţi ceară ceva absurd, doar ca să intre în vorbă cu cineva.
Ceea ce e mai rău este că te trezeşti cu oameni care nu au niciun rol în viaţa ta la uşă începând să îţi reproşeze că nu îţi închizi uşa cum trebuie sau că ai cutia de scrisori neverificată de o săptămână, că nu te îmbraci potrivit sau alte reproşuri venite parcă de niciunde.
De obicei, oamenii trecuţi de a doua tinereţe fac astfel de lucruri, dar pe mine mă stresează îngrozitor când îi văd venind să vorbească despre nimicuri sau să mă certe pentru lucuri care ţin de viaţa mea personală şi nu le afectează cu nimic starea de bine.
Societatea noastră este compusă din oameni vârstnici, oameni plictisiţi care nu ştiu să folosească noua tehnologie și cu experienţă de viaţă pe care doresc să o împărtăşească. Puţinii oameni tineri care lucrează, nu au timp să asculte poveşti, iar distanţa dintre generaţii devine o prăpastie greu de trecut.
Dar cred că dacă ar exista programe gratuite pentru bătrâni, dacă s-ar crea mai multe locuri în care să socializeze, probabil că analizarea inutilă a activităţii celuilalt s-ar diminua. De multe ori sunt bine intenţionaţi, dar binele de-a sila nu se poate, iar vorba aceasta se aplică cu siguranţă în cazul vieţii la bloc.
Sursa foto: Wikimedia.org
