Pagini de istorie: Războiul rece. Culisele declanșării (partea I)

de Bogdan Preda 

După al doilea război mondial, lumea şi mai ales Europa au stat parcă suspendate între o pace imposibilă şi un război improbabil.^[1]Astfel, în acest moment, lumea se afla într-o stare conflictuală globală care ia forma unei păci ratate, printr-un război nedeclarat de un război civil al rasei umane, de un război între sisteme social-politice, de o stare de pace prin teroare. Un război pe care îl putem numi Război Rece.^[2]

Războiul Rece poate fi definit ca un conflict non-militar, deschis şi limitat, care s-a dezvoltat după cel de-al doilea război mondial şi s-a încheiat în 1991, între URSS şi SUA, state cu ideologii şi sisteme politice diametral opuse.

Termenul de „Război Rece” a fost popularizat de către ziaristul american Walter Lippmann şi a intrat în limbajul uzual în 1947. Expresia „Război Rece” a fost consacrată de scriitorul spaniol Don Juan Manuel în secolul al XIV – lea, prin descrierea conflictului dintre creştinism şi islamism. El vede deosebirea între un război rece şi unul fierbinte prin simplul fapt al modului în care acestea iau sfârşit.^[3]

Doctrina Truman proclamată în martie 1947 sublinia voinţa americană de a lupta împotriva ameninţării comuniste în Grecia şi Turcia, dar în realitate era vorba de un legământ cu caracter general de a veni în ajutorul statelor care trebuiau să facă faţă puterii comuniste. Planul Marshall, anunţat în iunie 1947, a fost conceput pentru a furniza ajutor şi pentru a reînvia astfel economiile de piaţă epuizate ale Europei. Prosperitatea economică era percepută ca fiind cel mai eficient antidot împotriva atractivităţii comunismului.^[4]

Războiul Rece poate fi împărţit în patru perioade principale. Primul Război Rece a durat din perioada ultimilor ani a lui Stalin şi până la moartea sa în 1953. Politica externă rusă în timpul acestor ani a fost de risc scăzut sau contrară riscului.

Urmează a doua perioadă, una de pericol şi confruntare, de la moartea lui Stalin până la evidentul interval de destindere care începe brusc în 1969. Un element esenţial în această perioadă a fost diplomaţia riscantă practicată de Hruşciov, care era mult prea încrezător în puterea crescândă a URSS.

Urmează a treia perioadă, una de destindere şi de manifestare a dorinţelor ambelor superputeri de a-şi normaliza relaţiile şi a reduce riscul confruntării. Această perioadă se încheie cu invazia sovietică în Afganistan din 1979, indiscutabil cea mai gravă greşeală pe care Moscova a făcut-o în politica externă din timpul întregii perioade sovietice.

În perioada a patra a avut loc o accelerare a cursei înarmărilor şi o ridicare a temperaturii politice; această perioadă e cunoscută ca al doilea război rece. Acest proces a fost stopat datorită viziunii inedite a lui Gorbaciov, care dorea o reevaluare fundamentală a politicii externe ruse precum şi negocierea unui nou tip de relaţii cu America. Astfel, Moscova nu va mai sprijini comunismul şi mişcările de eliberare naţională din lume. În pofida acestui fapt, toate beneficiile rezultate au revenit Americii odată cu prăbuşirea URSS.^[5]

În perioada primului război rece s-a înregistrat o adevărată cursa a înarmărilor, acest fapt ducând la divizarea Europei şi, în cele din urmă, la divizarea întregii lumi în două tabere. Pe de o parte Uniunea Sovietică şi de cealaltă parte Statele Unite ale Americii.^[6]

Imediat după cel de-al doilea război mondial, Statele Unite au reprezentat puterea economică dominantă. De asemenea, pentru o scurtă perioadă, SUA se bucură de supremaţie nucleară. Începând cu anii `50, URSS-ul va face tot ce îi stă în putinţă pentru a recupera decalajul survenit între cele două puteri şi chiar va dori să împingă SUA întru-un con de umbră.

În 1961, această teorie utopică a lui Hruşciov va ieşi la iveală. El declara atunci că până în 1980 vor fi puse bazele societăţii comuniste. De aici reiese astfel că Hruşciov îşi dorea înlocuirea globală a sistemului capitalist cu cel comunist.^[7]

Ameninţarea reprezentată de URSS pentru statele vest-europene precum şi angajamentul asumat de către SUA de a apăra democraţiile occidentale a dus la înfiinţarea NATO, tratat de alianţă militară semnat în aprilie 1949. În activitatea sa, NATO trebuie să respecte competenţele celorlalte organizaţii internaţionale, în primul rând a celor europene şi să respecte limitele determinate de specificul său.^[8] Potrivit actului constitutiv, statele sunt părţi obligate să rezolve orice diferenţă ivită între ele numai pe cale paşnică. Atacul unuia dintre membri este considerat atac asupra Organizaţiei însăşi. Pentru URSS această politică de îngrădire a expansiunii sale reprezenta tot mai mult o ameninţare militară.

Discursul rostit de Winston Churchill în 1946 în localitatea Fulton din SUA a dat lovitura de deschidere a războiului rece, discurs care atrăgea atenţia asupra pericolului în care se aflau democraţiile occidentale, pe punctul de a fi înghiţite de comunism, şi propunea o strânsă alianţă anglo-americană pentru a le apăra. Şantajul cu bomba atomică nu putea servi atunci manierei în care politicianul englez vedea rezolvată situaţia. Mai ales că sovieticii dispuneau şi ei de această armă.

Săptămâna viitoare, în Pagini de istorie, puteți urmări partea a II-a a articolului: Teorii cu privire la izbucnirea Războiului Rece.

Related posts:

Pagini de istorie: Teorii cu privire la izbucnirea Războiului Rece (partea a II-a) Pagini de istorie: Crizele Războiului Rece (Partea a III-a) Pagini de istorie: Bombardarea oraşelor Hiroshima şi Nagasaki Pagini de istorie: P.C.R. – Drumul spre putere