Pentru Fulvio Maria Scavia, eleganţa şi exclusivitatea design-ului unic sunt împreunate prin competenţă tehnică în opere de artă în miniatură. Fiecare bijuterie este o poveste în miniatură desprinsă parcă din acele texte miniaturale specifice perioadei carolingiene.
Într-o contemporaneitate haotică, unde dripping-ul şi action-painting-ul creează imagerii ale unui anti-estetic, există un loc unde, cu toate forţele sale indincibile răzbate clasicul-the neverending taste of life, fiind vorba de atelierul lui Scavia. Fiecare bijuterie a lui Scavia este o „desfătare pentru ochi şi o reverie pentru minte.”[1] Totul se creează zilnic pe Via della Spiga nr.9 din centrul istoric al oraşului Milano.
Tradiţia începe în martie 1945, când Domenico Scavia, bunicul lui Fulvio, redeschide un mic atelier dedicat prelucrării pietrelor fine, atelierul fiind o moştenire încă de la 1911. Atelierul va deveni o mică afacere datorită Sarei Scavia, fiica lui Domenico. O vizită în atelierul lui Scavia este o întoarcere în timp, într-o atmosferă medievală – printr-o sinteză armonioasă şi cu răbdare, fiecare piatră se metamorfozează aici, după lungi minute, într-un manifest de eleganţă şi de rafinament.
Însă de ce fascinaţia pentru un obiect artizanal autentic? Criticul estetician al postmodernismului, Jean Baudrillard considera că „fascinaţia obiectului artizanal derivă din faptul că trece prin mâinile cuiva care îşi lasă amprenta muncii sale; este fascinaţia de a crea şi de a fi unic, fiindcă actul creaţiei este irepetabil.”[2] Nu putem repeta de două ori acelaşi catharsis sculptural, dătător de forme. Nu suntem implicaţi de două ori la fel în actul creării obiectului artizanal; ori de câte ori o luăm de la zero, durata noastră interioară este alta, percepţia noastră este alta. Prin urmare, nici creaţiile artistului artizanal care foloseşte aceeaşi tehnică nu pot fi la fel. Iar Scavia este conştient de faptul că fiecare bijuteire a sa înseamnă o altă temporalitate interioară şi un alt omagiu adus eleganţei.
Artizanatele lui Scavia par entităţi imateriale, dar pline de extraordinar: „Mă îndrăgostesc de o femeie când în ochii ei se întrevede sufletul. Mă îndrăgostesc de o piatră preţioasă, când într-o bucată de rocă întrevăd bijuteria splendidă care va lua naştere”, declară Scavia.
Roberto Coin, coleg de breaslă, creatorul unor poveşti cu rubine susţine că „inovaţia face ca o bijuterie să fie atemporală; bijuteriile sunt opere de artă menite a fi purtate.” Şi tocmai atemporalitatea le acordă statutul de piesă-unicat. Roberto Coin montează în fiecare bijuterie un mic rubin plecând de la premisa că această piatră are valenţe protectoare şi de bun augur. Iar Scavia creează bijuterii cu intenţia unor urări de bun augur pentru fiecare posibil purtător sau purtătoare.
Scavia recreează vise translucide transpuse în materialitatea unor minunate pietre: este alegerea sa pentru sfera eleganţei sublime şi a purităţii. El nu se îndepărtează niciodată de ideea de a crea un joc între volumetrii, sfere, lumini, contraste şi culori; fie că montează un micro-cosmos de granat albastru lângă un altul de smarald, dând senzaţia că eşti în faţa unei picturi de Chagall, fie că montează un rubin, intenţia lui Scavia este aceea de a realiza o invitaţie într-o lume destul de îndepărtată şi totuşi, atât de aproape de noi într-un atelier.
[1] Harper’s Bazaar, noiembrie-decembrie 2014, p.42.
[2] Jean Baudrillard, La societé de consommation.
Sursa foto: “White pearl necklace” by Flickr.com user “tanakawho” – http://www.flickr.com/photos/28481088@N00/160781390/. Licensed under CC BY 2.0 via Wikimedia Commons – http://commons.wikimedia.org/wiki/File:White_pearl_necklace.jpg#mediaviewer/File:White_pearl_necklace.jpg
