După cum am învățat când eram copii și frecventam orele de matematică elementară, o fracție este o porțiune dintr-un întreg și este reprezentată grafic prin două numere suprapuse, separate fiind de către o liniuță. Numărul de deasupra reprezintă ceea ce numim în limbaj matematic numărător, iar cel de jos se numește numitor. Or, pentru a înțelege reprezentarea aceasta matematică trebuie să marcăm faptul că numitorul este cifra în baza căreia fracția căpătă înțeles. Astfel ce numim numărător are vagul înțeles al întregului, pe când numitorul este cifra ce reprezintă împărțitorul, elementul de departajare prin care întreaga schemă căpăta sens.
Ei bine, ce este element de departajare, de raționalizare (numitor) pentru societatea numită în zilele de astăzi românească (voi reveni asupra acestei exprimări pare-se peiorative la adresa României)? E drept, acolo putem găsi multe lucruri. Acolo putem găsi idealuri familiale, un mit al familiei românești, în baza căruia ne stabilizăm preferințele familiale – acest mit fiind, firește, unul dobândit prin socializare în școli, cu prietenii, chiar și în familie (întrucât e un organism ce pare că se înmulțește prin educație). Putem găsi un mit al statului, ce diferă de la un individ la altul, însă bate mereu spre intangibilitatea și inviolabilitatea (în sensul în care statul nu reprezintă indivizii, ci este deasupra lor, de neatins) statului în sine. Putem găsi manelele sau mămăliga. Îl putem găsi pe Fuego chiar, sau pe Ștefan Hrușcă. Putem găsi mii de noțiuni în ceea ce privește numitorul românității. Însă când vorbim de zilele de astăzi, ceea ce poate tranșa într-un mod indiscutabil este, de fapt, lipsa unui numitor comun.
Din nou, când eram copii și frecventam orele de matematică elementară, am învățat că nu putem aduna sau scădea fracții între ele decât atunci când acestea au un numitor comun. Drept urmare, putem trage o concluzie simplistă în baza unui silogism logic prin care fiecare membru al societății românești (în oricare fel ar fi acela) are un numitor – în baza căruia acesta își face calculele. Raționalitatea unui individ se definește până la urmă prin abilitatea acestuia de a calcula costuri și beneficii în vederea luării unor decizii benefice sau pur și simplu potrivite. Or pentru a reuși în a-și face calculele, acesta caută în primă instanță indivizi cu același numitor pentru a putea realiza calculele în sine, pentru a putea exista în societatea dată. Iar când acesta nu reușește să găsească indivizi cu același numitor, atunci își transformă numitorul pentru a putea face calculele, sau le transformă pe ale celor din jurul său dacă poate.
Dar dacă varietatea numitorilor este atât de mare încât costurile implicate de transformarea acestora sunt mai ridicate decât beneficiile? Firește, vorbim în termeni ipotetici. Renunță individul în a mai încerca să funcționeze ca un membru în această societate? Eu cred că nu.
Eu cred că individul român este fascinant prin versatilitatea sa. Eu cred că românul, atunci când nu reușește să creeze un numitor comun cu alții, își găsește unul. Și-l scade sau și-l lărgește, alterându-l după nevoi. Și aici ajungem la ceea ce am numit în incipitul articolului societatea românească de astăzi.
Cum putem privi românitatea? Până mai acum douăzeci și un pic de ani (ca să apelez la un clișeu istoric și politic) aveam pus în cuiele din clasele școlilor un profil nu foarte fotogenic al unui individ acum devenit celebru datorită morții sale subite în iarna anul 1989. După moartea sa, portretele au fost scoase din cuiele de pe perete. Ce au pățit nu contează pentru cele de față, important e faptul că au rămas cuiele libere.
Brusc, românul nu mai era ceaușist (nu comunist, mare atenție; ce a existat în România a fost o formă hibridă de comunism numit în termeni – mai mult sau mai puțin științifici – ceaușism). Brusc, toată ordinea statală, toată ordinea societală, pare-se prestabilită, s-a dat peste cap. Tradițiile noastre urbane s-au reformat. Nu mai era în regulă să furăm din întreprinderi pentru că nu aveam de unde altundeva să facem rost de lucruri. Și înainte nu furam fiindcă nu voiam să dăm bani pe lucruri. Furam fiindcă altfel nu se putea, aveam bani cât să ne achizitonam anterior menționatele însă nu aveam de unde, legal vorbind.
Ei bine, după anul de grație 1989, brusc, aveam de unde să facem rost de lucruri, însă nu mai aveam bani. Așa că am continuat să furăm, doar că acum pentru o cauză mult mai puțin nobilă. În fine, ideea e că am fost forțați în marea noastră majoritate să ne schimbăm valorile. Sacrul de ieri era profanul de azi și viceversa. Numitorul comun, impropriu numit comunism, dispăruse.
Și ce-a rămas cu cuiele libere din perete, deasupra tablelor, din clasele școlilor românești? Ziceam mai devreme de numitori și de găsirea acestora pentru a putea funcționa rațional. Pe lângă versatilitatea și adaptabilitatea numitorilor la români, mai găsim și un simț excelent al utilității din spatele oricărui nimic, cum ar fi, spre exemplu, un cui bătut în perete.
Așa că românul l-a înlocuit pe împușcat cu icoana.
Nu vreau ca prin cele de față să atentez la credințele vreunui cititor iar, în special, nu vreau ca prin cele de față să denigrez în vreun fel religia creștin-ortodoxă în sine. Departe de asta. Doresc în schimb să exemplific prin maniera ce o găsesc eu posibilă o diferențiere capitală între sacru și cutumiar, dogmatic, profan.
În baza pierderii numitorului comun, se poate spune că societatea românească a ajuns într-o criză identitară. Individualitatea, numărătorii existau. Însă nimeni nu reușea să găsească cu adevărat un liant, un simbol îndeajuns de puternic încât să ajungă la puterea de identificare adusă de către regimul apus. Ceaușescu era Leviathanul (cum ne zice Hobbes). Era trimisul divinității, de fapt era divinitatea, era sacrul dintre profani. Era conducătorul legitimat de către religia laică a comunismului pe care a modelat-o după chipul și asemănarea sa. Dar a murit, împușcat. Ceaușescu a murit, iar noi l-am omorât.
Aflându-se prin urmare într-o criză identitară, liantul românilor (ce a fost și liantul a sute de popoare ponegrite de-a lungul istoriei) a devenit sacrul adevărat, divinitatea – ce a luat forma creștin-ortodoxismului pentru cei de față.
Dar așa cum religia profană comunist-stalinistă (că să o luăm științific) a suferit mutații în România și a devenit ulterior ceea ce numim ceaușism, și creștin-ortodoxismul a suferit mutații considerabile pentru a putea suplimenta nevoia românilor de a funcționa în baza unui numitor comun.
Dar mai multe despre asta in cea de-a doua parte a articolului.
Alex-G. Ioana
Ilustrații de Cristina Stan
Interesanta tema propusa. Dar, daca imi permiti, o sa fac doua observatii:
1. Dupa momentul ’89 nu cred ca a existat un colaps brusc al valorilor identitare. 42 de ani de indoctrinare comunista nu se sterg pur si simplu cu buretele din constiintele oamenilor. Argumentul pe care le aduc este solidarizarea imediata si aproape unanima a poporului roman sub un alt “lider” care continua traditia de partid: Ion Iliescu. Lider care nu a facut altceva decat sa imbrace haina ponosita a comunismului romanesc in nationalism si populism (preexistente in mentalul colectiv) si s-a bucurat de aprobarea aproape neconditionata a electoratului. Aceeasi solidaritate se observa si in aderenta poporului roman la scopurile mineriadei: nimeni nu parea deranjat de faptul ca ele erau o manifestare pur marxista a inversunarii intre clasele inferioare – minerii si muncitorimea care scanda de pe margine – si intelectualii si studentii care au indraznit sa critice “idealul” socialist inca activ pe atunci in Romania. Sloganuri ca “Noi muncim, nu gandim” si “Moarte intelectualilor” tradau faptul ca “raspunsurile” comuniste au intrat in “reflex”, desi “stimulul” (frica de represiunea regimului) nu mai exista.
Cu cat trece mai mult timp de la Revolutie si cu cat se pun mai mult fata in fata memoria colectiva si documentele oficiale (care mai exista),cred eu, ca va fi mai clar ca anii 1990-1996 au fost o “excrescenta”, cu varii mutatii, a regimului comunist. Iar Revolutia, desi legitimata prin prezenta multimilor pe strazi, a fost doar o lovitura de palat. Tot respectul pentru cei care au fost acolo si pentru cei care si-au dat viata. Remarca mea nu era menita sa-i ponegreasca, dar nu tergiversarea istoriografica le face cinste, ci cunoasterea acelui eveniment asa cum a fost de facto.
2. “Refugiul” romanului catre ortodoxie este o consecinta (paradoxala) a nationalismului promovat oficial si de regimul Ceausescu si de regimul Iliescu. Nationalismul cu tente legionare a fost suprimat timp indelungat, dar i-a fost substituit un alt tip de nationalism, la fel de pervers, care a ramas latent pana mai tarziu. Sloganuri anti-Europa, anti-NATO, manifestari xenofobe si de intoleranta, mania persecutiei si a complotului mondial, mitul “cetatii sub asediu”, mitul unitatii intru religie a poporului roman ( popor ortodox, iata, in proportie de 86% – restul nu sunt “romani verzi”), increderea exagerata de care se bucura BOR din partea populatiei s.a.m.d sunt expresii mai mult sau mai putin constient ale acestui tip de nationalism.
Religia la romani, in general, nu a fost niciodata o chestiune de credinta metafizica: a fost sau folosita ca practica pur formala, superficiala, imbinata cu tot felul de alte elemente pagane si laice sau a fost adusa in discutie pentru a ne legitima un prezent comun, prin intermediul cultului dominant din regiunea noastra. Asa a fost de ceva vreme, mutatiile de dupa ’89 sunt doar o revenire.
Aderenta imediata a romanilor la ritul nou-permis se poate explica si prin efectul de valorificare suplimentara a bunurilor restrictionate o perioada de timp.
Mersi pentru comentariul tau.
Ca si replica la:
1) Schimbarea valorilor a avut loc prin transpunere; nu am fost atat de pueril in abordare incat sa presupun ca defapt totul s-a schimbat. Baza a tot ce am scris (alaturi de restul articolului inca nepublicat) este psihologica, dupa decenii de dictatura, vorba ta – romanul isi programase un sistem de functionare avand un tatuc in ceafa lui, tatuc insa pe care nu-l cunostea dar despre care intuia multe. Dumnezeu se muleaza perfect pe acest tipar. Cat despre Iliescu, nu sunt intru totul de acord – asta doar din cauza faptului ca orice politician populist (indiferent de pozitia pe axa politica ideologica) este un Mesia in potenta. Iliescu n-a fost tatucul prin urmare, a fost un fel de ales (Alesul).
2) Iarta-ma ca par Gigi Contra, nu vreau sa par asa 🙂 dar din tot ce ai spus la punctul asta defapt e un efect secundar, desi neinrudit (se poate?) cu ce-am explicat ca fiind nevoia de a avea un leviathan. o forta de nestramutat, legitimata sacru, un liant, un simbol al romanitatii. Un numitor comun.
Interesant foarte articolul tău, în special că ai abordat destul de literar (fapt care m-a şi atras defapt să-ţi citesc articolul) titlul acestui mic articol politic. Sunt curios să văd continuarea, ce vrei defapt să abordezi deoarece acum ai vorbit în opinia mea generalităţi, pe care orice om le cunoaşte (interesant şi comentariul celui dinaintea mea în legătură cu minerii, nu ştiam acele “dictoane”).
Însă mica mea observaţie este aceea că : marxismul a fost alterat în comunism, iar comunismul s-a manifestat altfel în aproape fiecare ţară. În U.R.S.S. ; România şi (fosta) Yugoslavia s-a manifestat diferit şi unic (observaţie! am vorbit decât de ţările comuniste din Europa, cu o oarecare importanţă. Nu spun că şi celălalte ţări comuniste nu sunt importante, dar erau sub sfera de influenţă a U.R.S.S.-ului mult mai mult decât a fost România socialistă după 1965 sau Yugoslavia sub Tito)
Iar ortodoxismul are o bază extrem de adâncă în cultura română, chiar Nechifor Crainic fondatorul tradiţionalismului afirma că bazele românilor sunt în creştinism, ortodoxism logica sa fiind bazată pe etimologia cuvântului ortodoxism (ortodoxa – calea cea dreaptă).
Legat de argumente istorice in privinta ortodoxismului n-am nici o problema. Nu sunt ateu, probabil ar fi trebuit sa strecor si asta pe undeva prin articol. E drept totusi, in restul articolului e mult mai evident ce urmaresc. Eu fac o diferentiere intre sacru si profan, si dezvolt ideea prin care ortodoxismul in viziune teologica este aproape in totalitate absent in tara ce face subiectul articolului, pe cand cutumele prost intelese ca fiind o baza a ortodoxismului sunt in floare.
Iar legat de ideologia comunista, dau doar o linie de evolutie prin care sa evitam confuziile:
socialism original (reactionar, neteoretizat) -> socialism (vag teoretizat) -> 1) marxism; -> stalinism; maoism; ceausism (…’n’ variatii ideologice toate cuprinse in sfera comunismului, sfera ce le inglobeaza din perspectiva faptului ca sunt fie totalitare, fie autoritare; insa fiecare are propriul sau nume, cum e si normal) 2) social-democratie
Asta pe foarte scurt zis:) Ce-a fost in Romania a avut accente puternice staliniste, a fost o ideologie importata de la Moscova pe care, ulterior, Ceausescu si-a insusit-o si i-a alterat unele caracteristici.
Dar asteapta partea a doua, asta fireste daca esti curios. E o boala pentru mine faptul ca trebuie sa sparg un articol in doua parti, pentru ca le construiesc astfel incat logica se gaseste doar prin citire integrala.
Motivul “Alesului”, mai precis mitul liderului mesianic, salvator apare in toate societatile indiferent de forma de organizare politica, dar trebuie sa admitem ca in statele totalitare, unde exista un puternic cult al personalitatii, constelatia aceasta mitologica este potentata mult mai mult decat sa zicem intr-un stat democratic.
Alegerea lui Iliescu se pliaza perfect pe natura psihologica a romanilor, formata in cultul “liderului”. Practic si Ceausescu a fost mitificat drept “cel care a orientat RSR catre Occident” dupa 1968, tot intr-o maniera care aduce a erou salutar. Desigur, iluzia n-a durat mult nici in cazul lui Ceausescu si nici al succesorului sau.
Ilescu a fost “tatucul” in esenta care a stiut sa speculeze carentele din cultura politica a romanilor si sa se erijeze in “ales”. Pentru ca, fara nicio indoiala, cei care cad prada retoricii mesianice sunt ignari in ce priveste traditia politica.
Victimele acestei mitologii se vad si astazi: destui romani nu voteaza rational, instrumental pe candidatul care reprezinta mijlocul pentru atingerea unui scop comun. Multi inca asteapta “Alesul”.
Ceea ce voiam eu sa zic in partea a doua e ca nu cred ca putem spune ca Dumnezeu sau religia au umplut golul lasat de Ceausescu in constientul colectiv.
Religia a revenit, mai mult sau mai putin schimbata, in locul propriu, rezervat de dinainte de accederea regimului comunist la putere. Cu alte cuvinte, am revenit la un ortodoxism interbelic, cu tentinde prozelite si neolegionare din partea unor grupari si gregaritate, obedienta, formalism si habotnicie din partea majoritatii. Foarte putini au in vedere pe Dumnezeu, pe care nu il concep ca un scop in sine, ci ca un mijloc, de tipul “Da Doamne sa…”. Asta e o alta discutie, dar tocmai de aceea ma indoiesc ca Dumnezeu ocupa vreun loc, altfel decat unul “declarativ” in imaginarul romanilor.
Golul lasat de Ceausescu a fost umplut, fireste, cu alte simpatii politice care sa reflecte “romanitate” sau “patriotism”, din ce in ce mai slabe ca intensitate pana cand vor ajunge la un grad caracterizat de rezerva si moderatie, specific tarilor cu o cutuma si un exercitiu politic bine sedimentate.
Nu trebuie neaparat sa vezi ce am spus eu ca o critica. E doar o alta perspectiva asupra aceleiasi chestiuni.
🙂 Da, nu contest nimic din ce-ai spus.
Totusi, ideea mult mai simplificata tine de faptul ca liantul vazut in Ceausescu sau Dumnezeu nu este unul ce duce la fanatism. E unul institutional cat si cutumiar (din obiceiuri proaste). Icoana sta un cui nu neaparat fiindca cu totii vrem sa fie acolo, ci fiindca ne e frica sa o dam jos sau bravam in fata celor din jur prin credinta noastra, ceea ce se poate numi si fudulie.