Interviu cu domnul Călin Hentea, autorul cărții „Enciclopedia propagandei românești”

Articolul de astăzi este dedicat interviului acordat revistei GEN90 de către domnul Călin Hentea, autorul cărții „Enciclopedia propagandei românești”. Recomand cu căldură lectura acestei cărţi în care puteţi găsi informaţii inedite şi răspunsurile la multe dintre întrebările voastre.

Ana-Maria Berbecel: Domnule Hentea, ce v-a determinat să urmați o carieră militară?

Calin Hentea: Atunci, în 1986, când am acceptat activarea în rândul cadrelor MApN, salariul meu a crescut în acest fel de la 2200 lei, la 3700, plus statutul de cercetător știintific superior celui de simplu inginer stagiar proiectant.

AM.B: Dacă nu ați fi făcut-o, ce carieră ați fi urmat?

C.H: Poate că ar fi trebuit să urmez filologia, sau și mai bine, istoria la Universitate. În acea vreme însă – vorbim despre ultimii ani ai dictaturii ceaușiste numite „Epoca de aur” – absolvenții unor astfel de specialități nu aveau repartiții în oraş, ci doar undeva la țară, în condiții pe care nu cred că le dorea nici un tânăr. Inginerii aveau însă șanse mai multe să ajungă „într-un oraș prin care trecea trenul”, cum se spunea atunci. Și-uite-așa am ajuns la TCM. A fost drama multor tineri din generația mea.

AM.B: Puteți să ne relatați o întâmplare memorabilă care v-a făcut să reflectați asupra a ceea ce faceți sau a ce se petrece în societatea contemporană?

C.H: Nu sunt dintre cei care cred în întâmplări memorabile. Aproape zilnic se petrece ceva deosebit care te marchează într-un fel sau altul. Apoi uiți acel eveniment și apare altceva. De curând am inceput sa-mi public memoriile din timpul carierei mele militare in Ziarul de duminică, accesibil doar pe net la http://www.zf.ro/ziarul-de-duminica/jurnal-in-bocanci. Scriindu-le, mi-am amintit foarte multe întâmplări memorabile care-mi dau de gândit chiar și acum. Sper să dea de gândit și altor cititori contemporani. Toate sunt „pe bune”, chiar dacă nu se potrivesc deloc cu clișeul oficial despre armata română.

AM.B: Regretați că nu ați făcut ceva ce vă era la îndemână?

C.H: Am învățat să nu regret nimic din ceea ce-mi doream la un moment dat și nu s-a împlinit, deoarece mai devreme sau mai târziu s-a dovedit că acel ceva neîmplinit a fost spre binele meu. Doar că eu nu știam acest lucru la momentul respectiv.

AM.B: De curând ați lansat „Enciclopedia propagandei românești”. Cu ce ar trebui să rămână tinerii din lectura ei?

C.H: Aș fi mai mult decât fericit și împlinit dacă mai ales tinerii ar citi această carte. În primul rând, pentru ca ei să cunoască povestea țării lor așa cum a fost, cu bune și rele și cum cei din generația mea nu au putut-o afla la vârsta lor datorită propagandei naționalist-comuniste a regimului Ceaușescu. Apoi pentru că asumându-și acest trecut, să fie mai înțelepți și mai puternici în prezentul și viitorul lor. În fine, cartea cred că este utilă deoarece pune pe masă și explică armele propagandei care funcționează permanent, lămurește concepte vehiculate adesea fără înțelegerea lor în limbajul curent și mai ales distruge clișee, zic eu păcătoase, pentru cultura națională precum „marele regizor Sergiu Nicolaescu”, „marele poet național Adrian Păunescu”, „patriotismul lui Nicolae Ceaușescu”, „propaganda este un lucru rău” etc.

AM.B: Cunoaștem cu toții originile propagandei în societatea, cultura și viața politică română, dar și elementele folosite în practica acesteia. Dacă ar fi să ne legăm de trecutul României, care considerați că a fost cel mai benefic efect al acestui tip de practică (dacă a existat)? Dar cel mai dezastruos?

C.H: Cea mai benefică propagandă din istoria modernă a României a fost fără îndoială propaganda intelectualilor din generația pașoptistă făcută în străinătate și mai ales la Paris (care era centrul lumii civilizate și al puterii politice din acea vreme) pentru Unirea Principatelor Române. Am un scris întreg articol pe tema asta în „Enciclopedia propagandei românești”. Cea mai ticăloasă și dezastruoasă propagandă a fost în opinia mea cea naționalist-comunistă din timpul regimului Ceaușescu, desfășurată mai ales după 1974. Efectele acesteia se resimt dureros și păgubos în societatea românească și astăzi.

AM.B: La întâlnirea realizată de revista Historia la care ați participat, domnul Ion M. Ioniță a specificat faptul că în perioada comunistă filmele istorice precum „Burebista” sau „Mihai Viteazul” reprezentau principala sursă de informare a publicului cu privire la istoria românilor. Considerați că acestea prezentau și un caracter propagandistic?

C.H: Oh, da! Din nefericire cei mai mulți dintre adulții României contemporane trecuți de 40 de ani își închipuie că știu istoria națională pentru că au văzut (și continuă să vadă pe niște canale TV) niște filme istorice ale lui Sergiu Nicolaescu, Gheorghe Vitanidis, Mircea Drăgan, scrise de Titus Popovici sau Mihnea Gheorghiu care toate au fost făcute și susținute în scop de propagandă în beneficiul regimului comunist, prin falsificarea mai mult sau mai puțin grosolană a istoriei naționale. Recomand cititorilor nu numai articolele mele din „Enciclopedia progandei românești” pe această temă, dar mai ales cartea lui Cristian Tudor Popescu „Filmul surd în România mută”, apărută acum cinci-șase luni la editura Polirom. Mai este disponibil un și mai documentat și amplu volum pe această temă, scris de Aurelia Vasile, dar acesta este deocamdată accesibil doar în limba franceză la librăria facultății de istorie a Univeristății din București. Sunt foarte utile amândouă pentru ca românii să-și dea seama cât de tare au fost mințiți și manipulați de propaganda ceaușistă.

AM.B: În trecut filmele de propagandă precum Triumph of the Will, Crucișătorul Potemkin sau Casablanca au rămas în istorie drept mari capodopere cinematografice. Care considerați a fi capodopera cinematografică românească cu un acut caracter propagandistic?

C.H: Ați numit trei mari capodopere ale cinematografiei mondiale și totodată filme clasice de propagandă. Ca să păstrez cât de cât proporțiile și similitudinea forței de impact propagandistic asupra publicului în societatea românească, voi nominaliza drept cele mai puternice filme de propagandă românești „Mihai Viteazul” al lui Sergiu Nicolaescu și „Puterea și adevărul” al lui Manole Marcus. Ambele au apărut la începutul anilor `70 și au avut un mare succes de casă în România comunistă. Ambele au avut scenariul scris de unul din cei mai talentați propagandiști comuniști, Titus Popovici. Ambele au fost vizate, aprobate, controlate direct și nemijlocit nu numai de aparatul de propagandă a CC al PCR, ci și de Nicolae Ceaușescu personal.

AM.B: Să revenim în prezent. Considerați că în societatea românească propaganda își mai respectă caracterul sau a devenit o practică acceptată bilateral, atât de cei care o inițiază, cât și de către publicul căruia îi este adresată?

C.H: Toți actorii politici fac propagandă. Unii îi spun relații publice, alții îi spun campanie de imagine sau comunicare politică, management al evenimentelor etc. Cu alte cuvinte, toți actorii politici și majoritatea celor mediatici exagerează, minimalizează, eludează sau subliniază, interpretează și înfățișează realitatea potrivit intereselor și obiectivelor lor politice.

AM.B: Cât de afectați suntem de ea?

C.H: Foarte tare. Până acolo încât nu mai suntem capabili, chiar având oarece cultură generală, interes și bunăvoință, să discernem adevărul și sensul evenimentelor. Victimele sigure ale propagandei o reprezintă cei inculți, ne-educați care din nefericire constituie majoritatea covârșitoare a poporului român din ziua de azi. Dovada sunt rezultatele din ultimii ani la bacalaureat, examene de titularizare sau rezidențiat etc, precum și sondajele care arată că majoritatea românilor nu a mai citit o carte după 1990.

AM.B: Unul dintre cele mai propice medii de propagandă au devenit canalele media. Ne influențează în vreun fel alegerile în ceea ce privește vizionarea posturilor TV sau alegerea ziarelor ?

C.H: Sigur că da. Din reflex și din comoditate zapăm pe canalul TV care ne convine și cumpărăm acea presă scrisă care se potrivește opiniilor și profilului nostru. Nu mai avem timp – și nici interes – să mai vedem ce spun  și ceilalți. Și atunci ne consolidăm zilnic cât putem prejudecățile deja formate.

AM.B: Considerați că împărțirea României în două tabere, respectiv a canalelor de televiziune (vezi Antena 3 și B1 TV) este o consecință a propagandei sau este doar un procedeu de creștere a rating-ului?

C.H: În cazurile specificate nu cred că mai este vorba de rating, deoarece ambele canale transmit emisiuni în baza unei politici editoriale comandate de patron. Beneficiile există fără îndoială, dar ele nu vin din rating (publicitate). Rating-ul cel mult confirmă sau nu cât de eficace este propaganda respectivă.

AM.B: Se apropie Referendumul de pe 29 iulie, iar clasa politică se găsește în război. Care dintre părți credeți că se bazează pe propagandă?

C.H: Nu pot să nu observ că tabăra Băsescu a avut și aplicat o strategie de propagandă mult mai solidă și mai agresivă, lipsită de orice prejudecăți, cinică chiar. USL-ul a fost trimis aproape mereu într-o defensivă propagandistică, fiind obligat să se apare de atacurile propagandistice ale celeilalte tabere.

AM.B: Credeți că va avea acest lucru impact asupra publicului electoral?

C.H: Fără îndoială. Tocmai de aceea, ca un exercițiu pur teoretic eu aș propune desființarea perioadei de campanie electorală în care toate taberele se simt libere să mintă, să se laude, să acuze cât vrea. Dat fiind starea de profundă incultură politică a poporului român și a politicienilor săi, cred că românii ar trebui să fie puși să voteze doar pe ceea ce a constatat fiecare că a făcut actorul politic respectiv în perioada precedentă. E o utopie, desigur, dar eu personal demult nu mai votez și nu mai sunt convins de argumentele din campania electorală.

AM.B: Propaganda nu este o practică etică și deontologică. În condițiile actuale considerați că își mai păstrează acest caracter sau a devenit un lucru absolut necesar?

C.H: Vă referiți la o propagandă „curată”, cinstită, bazată pe argumente reale și corecte? Atunci conform definiției date de mine nu ar mai fi propagandă, ci persuasiune. Da, ar fi necesară mai multă persuasiune și mai puțină propagandă, dar acest lucru iarăși este un ideal utopic.

AM.B: Care considerați a fi cel mai de impact act propagandistic din societatea internațională contemporană?

C.H: Nu știu. Sunt atâtea acte, evenimente, situații ce au avut un uriaș impact propagandistic pe plan internațional încât este foarte greu de făcut un clasament. Totuși, ca să nu las răspunsul în aer, aș numi atacurile teroriste de la 11 septembrie 2001 care au fost concepute ca un mega-eveniment propagandistic, supraîncărcat simbolic și emoțional.

AM.B: Considerați că propaganda se arată a fi vinovată de mișcările revoluționare din lumea arabă? Cunoaștem cu toții faptul că până în prezent locuitorii acestor țări nu s-au arătat deschiși la astfel de mișcări, cultura lor interzicându-le un astfel de comportament față de lideri. Arabii erau cunoscuți drept supuși.

C.H: Poveste grea și complicată este „primăvara asta arabă”, al cărei deznodamânt încă nu-l cunoaștem. Propaganda pentru mobilizarea și direcționarea maselor de tineri arabi a avut desigur un rol major. Mai trebuie însă dovedită existența acelui centru de coordonare și conducere a propagandei.

AM.B: Credeți că implicarea americanilor în această lume a generat această schimbare a „Primăverii arabe”?

C.H: Fără a mă lăsa antrenat într-o aventură bazată pe teoria conspirației, tot ce pot spune este că Statele Unite au interese vitale în spațiul lumii arabe și că nu pot contempla platonic asupra a  ceea ce se întâmplă acolo.

AM.B: Urmează o întrebare puțin mai delicată. Cunoaștem cu toții imaginea României în spațiul internațional. Până în prezent s-a vehiculat varianta că noi am fi responsabili atât de aceasta cât și de o posibilă schimbare a ei. Este probabil ca această imagine să fie rezultatul unei propagande negative duse pe canalele media internaționale de către țări precum Italia, Franța sau Germania? Nu doar românii emigrează în aceste țări, ci și sârbii, ungurii, ucrainienii sau cei din Republica Moldova, iar faptele lor nu sunt cu mult diferite de cele ale românilor. Cu toate acestea împotriva lor nu se duce o asemenea campanie negativă așa cum se întamplă în cazul României.

C.H: Sunt dintre cei care cred cu tărie că imaginea țării lor în străinătate depinde nemijlocit de cum se comportă românii atât acasă, cât și în străinătate. Nu cred deloc în teoria complotului internațional anti-românesc. Acesta nu este decât un simplu instrument de propagandă. L-a aplicat de exemplu și dictatorul Slobodan Milosevic asupra poporului său, doar pentru ca acesta să rămână la putere. Nu mai vorbim de Ceaușescu. Doar de noi depinde imaginea pe care o avem în străinătate.

AM.B: În incheiere aș dori sa vă întreb : O acțiune propagandistică ar reprezenta o soluție pentru spălarea imaginii României în spațiul exterior sau cultura și educația rămân singura variantă?

C.H: Nu cu propaganda îți speli rufele murdare. S-au cheltuit deja prea mulți bani degeaba pe frunze și utopice grădini carpatine. Da, singura soluție de refacere a imaginii României în străinătate este dată de creșterea gradului de cultură și educație a fiecărui român. Și de încă ceva extrem de simplu și accesibil: de bun simț.

Interviu realizat de Ana-Maria Berbecel

GEN90 dorește să îi mulțumească domnului Călin Hentea pentru acordarea interviului, cât și pentru imaginile folosite în acest articol.

Pentru cei interesați, cartea domnului Călin Hentea, „Enciclopedia propagandei românești” este publicată de Adevărul și poate fi achiziționată de aici (cartile-adevarul.com).

Related posts:

Viitorul cărții (Partea a II-a) Când domnul Goe devine băiat independent Inițiativa PeaceTones și potențialul muzicii românești Viitorul cărții (Partea I)