Am citit recent pe pagina de Facebook a Muzeului Grigore Antipa o postare, în care era anunţat faptul că girafa din faţa muzeului a fost vandalizată. Practic, a fost ruptă în câteva bucăţi. Am avut câteva drumuri recent pe lângă muzeu, şi de fiecare dată când treceam pe lângă el era cel puţin câte o persoană care făcea poză cu girafa. Nu cred că există bucureştean care să nu fi vizitat măcar o dată Muzeul Antipa, iar dacă este, nu cred că stă să îmi citească mie articolul.
Nu ştiu dacă a mai apărut anunţul pe undeva. Însă ceea ce s-a întâmplat mi se pare extrem de ruşinos. Ruşinos pentru cei care ar fi trebuit să supravegheze zona, dar şi pentru cei care au vandalizat-o.
Muzeul este în mijlocul Bucureştiului, pe calea Victoriei, în mijlocul unei intersecţii uriaşe, lângă clădirea guvernului. Teoretic există camere de supravegheat în acea zonă. Practic nu există. Ar mai fi trebuit să existe şi paznici pe acolo, totuşi este o zonă centrală plină cu muzee. Cum de nu a văzut şi nu a auzit nimeni nimic? Totuşi girafa era destul de mare. Nu cred că îi dădeai un bobârnac şi se rupea în trei. Treaba a durat ceva timp. Dacă paznicul a fost chemat de natură fix în momentul în care a fost „atacată” girafa, avea timp să se şi întoarcă. Mâine noapte cred că ar putea să vină oricine cu o bazooka să vandalizeze toate muzeele din zonă şi a doua zi toţi să declare că nu au văzut nimic şi nu au auzit nimic. Sper că nu am dat idei. Totuşi am încredere că cititorii site-ului pot deosebi ideile de activităţi. Trecând peste această mică paranteză ceea ce vreau să spun este: halal supraveghere!
Pentru cei care au făcut acest gest, nu ştiu dacă am cuvinte… educate. Că tot veni vorba de educaţie, da, cam asta ar fi problema. Nu este vorba numai de educaţia primită acasă, este vorba şi de auto-educaţia pe care ne-o dăm singuri. Întrebarea simplă pe care ar trebui să ne-o punem toţi înainte să facem ceva: se cade să fac ceea ce fac? Pentru că mama şi tata nu sunt în permanenţă cu tine să îţi dea o palmă când vrei să vandalizezi câte un lucru care nu îţi aparţine. În orice stadiu erau persoanele care au făcut acest lucru, beţi, fumaţi, drogaţi (exceptând persoanele scăpate de la Spitalul 9), nu cred că au scuză.
Simţi nevoia de a distruge ceva, distruge ceva ce îţi aparţine. Îţi place ?
Având în vedere faptul că în Bucureşti sunt atât de puţine lucruri care sunt apreciate şi îngrijite, de ce nu le păstrăm? Aud atâţia români că se plâng că nu au condiţii. Dar gândim suficient cât să le păstrăm ? Încep să mă întreb ce este în neregulă cu unii dintre noi.
Dacă aş compara România cu un copil, mi-aş imagina-o ca un copil care nu are prea multe. Parinţii sunt zgârciţi şi rar îi fac câte un cadou. Probabil în zilele de sărbători. Iar atunci, copilul primeşte ceva drăguţ, o maşină teleghidată, de exemplu (probabil acum ar trebui să zic un Ipad. Voi rămâne totuşi la exemplul cu maşina teleghidată că pe vremea mea erai super-tare dacă aveai una. Cine nu a trăit pe vremea aceea îşi poate imagina şi un Ipad). Şi în loc să o aprecieze ca un copil normal (tocmai pentru că nu are prea multe) el o calcă în picioare.
Ce este în neregulă cu noi? În alte ţări, când şcolile sunt remobilate, râmân aşa! Nu se transformă în „opere de artă ale elevilor”. Tot acolo, clădirile vechi sunt restaurate, nu dărâmate şi construite altele în locul lor. La ei nu se aruncă tot ce ai în mână pe jos spunând că «d-aia sunt femei de serviciu». La noi nici nu se ia în calcul posibilitatea asta. Dacă sunt renovate, în două săptămâni sunt pline de graffiti. Exemplele ar putea continua, la care evident se adaugă « girafele » distruse din faţa muzeelor, băncile din parc lipsite de scânduri, coşurile de gunoi cu forme cât mai diferite, «datorită » tinerilor care îşi testează forţele pe ele, statuile colorate cu marker, etc.
Mi se pare extrem de trist faptul că unii oameni, se consideră oameni fără să conştientizeze cu adevărat ceea ce înseamnă a fi om, animal superior ajuns în vârful rangului mamifer. În opinia mea, pe scurt, a fi om înseamnă să gândeşti mai departe de satisfacerea nevoilor tale primare în regim de urgenţă. Trăieşti într-o societate, nu într-o haită de lupi. Şi dacă ar fi să o luăm aşa, nici lupii din aceeaşi haită nu distrug lucrurile aparţinând haitei lor. Iar dacă o fac uneori, ei au o scuză. Nu au ajuns în vârful rangului mamifer. Dacă vrei să faci ceva, gândeşte înainte, doar eşti om. Dacă ajungi la concluzia că ceea ce vrei să faci afectează mai multe persoane decât ajută, te opreşti. Este bunul-simţ, în engleză sună chiar mai bine “common sense”(simţ comun).
Ideea de bază ar fi că dacă aspirăm spre mai bine, atunci ar trebui să învăţăm întâi să preţuim ceea ce avem. Până atunci, merităm din plin situaţia în care ne aflăm.
Bobei Raluca
Ilustrație de Cristina Stan
