Acum două luni am vorbit, în cadrul acestei rubrici, despre muzică, pe care am comparat-o simbolic cu un trandafir excepţional din toate punctele de vedere, dar care nu este lipsit de spini, o trimitere atât la încercările şi chinurile artistului, ce pare să nu îşi găsească locul în lumea ce-l înconjoară, dar şi la ideea de barieră protectivă împotriva tuturor influenţelor nefaste ce se pot abate asupra sa. În articolul de astăzi voi încerca să abordez o idee cu care am cochetat în articolul mai sus menţionat, şi anume condiţia artistului şi dificultăţile pe care le întâlneşte în procesul spinos al creaţiei.
În ultima bijuterie a fraţilor Coen, Inside Llewyn Davis, personajul principal, într-un dialog cu sora sa, Joy, ajunge să definească foarte concis cea mai mare temere a artistului: existenţa într-o lume în care pasiunea sa, oricât de obscură, nu este apreciată. Llewyn este pur şi simplu înspăimântat de o viaţă guvernată doar de verbul to exist. Pentru el, artistul ratat aflat într-o permanentă goană după recunoaşterea talentului său, singura consolare este faptul că îşi urmează pasiunea, şi că trăieşte. Îşi trăieşte viaţa prin această existenţă instabilă, şi fuge de orice ar putea să îl reducă la un simplu mecanism, care prin orice fel de stabilitate devine doar un alt ceas care ticăie până i se termină bateriile.
Zbaterea chinuitoare a artistului este redată superb în melodia celor de la Phoenix, Canarul, în care totul este redus la un peisaj minimalist: o pasăre aflată într-o colivie. Deşi pare un clişeu, ideea unei colivii cu „sârme de argint” este o reprezentare foarte reuşită pentru universul claustrant şi simplist al artistului, căruia i se pare că pasiunea sa este strălucitoare precum argintul, dar care, ironic, reprezintă totodată şi bariera dintre el şi lumea exterioară. „Viersul” care i se pierde în vânt este mesajul său neînţeles de nimeni, iar iminenţa ratării îi provoacă halucinaţii ale grandorii, totul culminând cu un miraj căruia îi cade pradă, pentru a ajunge să se resemneze să îşi urmărească visul: zborul lin prin curenţii de aer ai libertăţii artistice.
Dacă tot am vorbit de păsări, simbol al libertăţii şi eliberării de constrângeri, vom face un popas literar în poezia lui Charles Baudelaire, mai precis – poemul Albatrosul. De data aceasta, ieşim puţin din sfera muzicii şi ne oprim în cea a lumii în care planează maiestuos poetul. Aici observăm efectiv interacţiunea dintre artist, simbolizat de albatros, şi lumea exterioară. Albatrosul apare ca un „prinţ al vastei zări” doar în zborul său, departe de profanul unei lumi care nu-i poate înţelege uşurinţa cu care pluteşte deasupra ei, şi care, într-un acces de neputinţă, încearcă să-i curme zborul, aducându-l la nivelul ei. Marinarii care îi prind şi îi batjocoresc sunt imagini ale infirmităţii spirituale, neavând „aripile imense” ale păsării pe care o mutilează, instrumente extraordinare pentru zborul intelectual, dar atât de greoaie în spaţiul terestru al mediocrităţii.
Artistul duce o existenţă sisifică în care încearcă în permanenţă să urce bolovanul talentului său extraordinar pe muntele de ignoranţă al societăţii. Cu toate acestea, el nu renunţă, ci porneşte de fiecare dată cu o ambiţie şi mai mare către idealul său, de a fi recunoscut şi apreciat de cei din jurul său. Până la atingerea acelui ideal, se mulţumeşte să arunce cu un reproş plin de un oarecare orgoliu, precum o spune chiar Llewyn Davis: „If that’s what music is, for you, a way to get to that place, then yes – it’s a little careerist. A little square. And a little sad.”
Sursa foto: Wikimedia.org
