„You know what music is? God’s little reminder that there’s something else besides us in this universe, a harmonic connection between all living beings, everywhere, even the stars.” (Wizard, August Rush)
Aţi auzit vreodată muzica? Nu un anumit gen de muzică, nu muzica dintr-o carte de teorie, ci eufonia universului ce ne înconjoară. Dacă ar să o definim, putem spune, asemenea profesorului Chicoş Rostogan din Un pedagog de şcoală nouă, al lui Caragiale, că „muzica iaşte aceea care ne gâghilă urechile într-un mod plăcut”. Deşi ilară şi stâlcită, această definiţie banală a personajului caragialenesc se apropie destul de mult de adevăr, întrucât nu putem oferi o definiţie clară şi concisă acestei mişcări browniene de sunete din natură, care în forma ei sălbatică şi nealterată de reguli formează muzica.
Dacă tot am vorbit de reguli şi cărţi de teorie, trebuie să ne punem întrebarea: poate fi muzica teoretizată? În August Rush, drama cu iz de fairy tale regizată de Kirsten Sheridan, problematica muzicii şi a talentului muzical se pune destul de intrigant. Dacă dezbrăcăm filmul de elementele lacrimogene ale motivului orfanului aflat în căutarea părinţilor, regăsim o lume dură, care este străbătută, însă, de fiorul electrizant al muzicii pe care o aude în jurul său personajul principal, Evan Taylor. Muzica este privită aici din numeroase unghiuri: cel sobru şi elegant al muzicii clasice, cel rebel al muzicii rock, cel inocent şi intuitiv al copilului genial şi cel materialist şi speculant al artistului ratat. Toate aceste perspective muzicale creează prototipul unui muzician care trece prin toate etapele, mai mult sau mai puţin fericite, ale artei sale. Tot ceea ce au în comun aceste personaje, indiferent de abordarea lor muzicală, este o credinţă, care e mai puternică chiar decât una religioasă, în muzica pură, cea care le şi uneşte foarte armonios registrele, combinându-le într-o simfonie de atitudini.
Dacă tot am vorbit de caracteristicile muzicianului, să aducem în discuţie şi condiţia şi idealurile sale. Opera lui Alessandro Baricco, Novecento, explorează din plin condiţia artistului de geniu, şi îl are drept protagonist pe orfanul găsit de un marinar la bordul vasului Virginia, care primeşte numele de Danny Boodman T. D. Lemon Novecento, o combinaţie colorată care este redusă la numele său de scenă Novecento. Acesta este prototipul muzicianului genial care îşi trăieşte întreaga existenţă într-un microunivers în care talentul său este atât de apreciat încât zvonul acestuia străbate şi în realitatea din afara sa. Faima acestuia îl aduce chiar pe faimosul Jelly Roll Morton, un pianist excepţional care a vrut să îl provoace la un duel muzical pe Novecento şi să îl învingă în propria sa carapace plutitoare. Acest spaţiu în care Novecento îşi desfăşoară genialitatea este foarte important pentru acesta, considerându-l singurul loc în care poate aprecia şi poate fi apreciată muzica sa, iar când e pe cale să îşi părăsească nava în care a crescut şi a fost venerat, pentru a pune piciorul în realitatea din afara ei, renunţă şi preferă să dispară odată cu spaţiul care l-a consacrat, dovavda palpabilă a talentului şi genialităţii sale.
Există şi latura mai puţin fericită a muzicii: talentul unui muzician care nu este apreciat la adevărata sa valoare. Melodia lui Manu Chao, Bongo Bong, o putem considera un final alternativ al legendei lui Novecento: ce s-ar fi întâmplat dacă Novecento ar fi părăsit nava şi s-ar fi îndreptat către oraş pentru a-şi continua cariera muzicală? Protagonistul cântecului lui Manu Chao îşi părăseşte universul în care este apreciat şi invidiat pentru talentul său. Schimbarea bruscă a junglei din care a plecat, cu jungla urbană, îi aduce şi ratarea, întrucât genialitatea sa nu este pe placul tuturor, ajunge să se simtă ca un clovn care face zgomot mult şi inutil. Deşi pierdut în oraşul în care spera să fie încoronat rege al bongo-ului, se consolează cu talentul său, ce-i drept, fără coroana mult visată.
Muzica este aşadar un instrument sublim, dar care asemănător tuturor florilor cu un parfum ravisant şi o cromatică extraordinară, nu este lipsită de spinii caracteristici, care însângerează mâna celui care se încumetă să îşi demonstreze măiestria, transformându-i talentul şi dăruirea în ceva ce depăşeşte graniţele oricărui microunivers claustrant.
Sursa foto: Wikimedia.org
[…] două luni am vorbit, în cadrul acestei rubrici, despre muzică, pe care am comparat-o simbolic cu un trandafir excepţional din toate punctele de vedere, dar care […]