The Weekend MacGuffin: Moartea ca happy-end

Distribuie!

de Cosmin Acatrinei

The death of a beautiful woman is, unquestionably, the most poetical topic in the world.” (Edgar Allan Poe)

Încă din Antichitate, tragedia era un instrument de a captiva publicul şi de a-l supune catharsis-ului, amestecul de milă şi frică generat de suferinţa şi trăirile personajelor din opera dramatică. Într-o tragedie, omul se luptă cu destinul, încearcă din răsputeri să îi reziste, iar finalul se soldează cu moartea sau pedepsirea acestuia. În era modernă, tragedia a părăsit carapacea spectacolului din vremea antică, şi a pătruns în cotidianul tuturor, termenul fiind extrapolat la orice presupune un eveniment care se sfârşeşte cu moartea unuia sau mai multor oameni. Tragedia adevărată însă, chiar dacă nu mai poate fi găsită sub forma scrisă de Eschil, Sofocle, sau Euripide, poate fi descoperită în cele mai surprinzătoare locuri, iar efectul ei este cu siguranţă cel explorat de anticii greci.

Tragedia născută din suferinţă este cu atât mai impresionantă atunci când cel supus destinului feroce este un suflet inocent. În Fetiţa cu chibriturile, basmul atipic al lui Hans Christian Andersen, procesul tragic nu are drept scop pedepsirea, ci izbăvirea. Fetiţa care străbate străzile în plină iarnă, deşi chinuită de anotimpul geros, reuşeşte să găsească o breşă în soarta ei nefericită şi să se detaşeze de lumea materială prin câteva experienţe onirice, declanşate de aprinderea chibriturilor, şi mai ales de dorinţele ei arzătoare. Pentru ca tragedia să fie completă, moartea fetiţei survine negreşit, după arderea tuturor chibriturilor, însă moartea are aici o alură de happy-end: sfârşitul suferinţei şi regăsirea cu singura persoană care o iubise.

Moartea ca izbăvire este prezentă şi în tragedia muzicală Dans ma rue, cântată de celebra solistă Edith Piaf. Lupta cu soarta potrivnică e şi mai atroce pentru nefericita protagonistă, iar peisajul creat prin muzică redă perfect suferinţa şi haosul trist al vieţii sale. Contextul social prezentat este văzut prin ochii celei care priveşte strada unde totul palpită de viaţă, o desfăşurare de acţiuni care are la rândul ei un efect cathartic asupra protagonistei. Inocenţa nu mai are niciun fel de apărare în această lume materialistă, şi este împinsă în prăpastia unui chin perpetuu, cel care ar trebui să asigure o modalitate de supravieţuire. Disperarea creşte în intensitate, direct proporţională cu mizeria fizică şi pierderea speranţei, iar climaxul aduce izbăvirea printr-o ieşire din existenţa nenorocită şi apariţia luminii îngerilor pe strada plină de sunete care inspirau odinioară întuneric şi frică.

Durerea, maturizarea forţată, amestecul de sentimente iluzorii şi neînţelese o transformă pe Mathilde, protagonista peliculei lui Luc Besson, Léon, într-o veritabilă marcă a tragediei. Fetiţa de 13 ani este un personaj complex, căruia îi este asasinată inocenţa împreună cu restul familiei sale, şi găseşte un sprijin neobişnuit în cel care caută să i-o redea: un asasin plătit, vecin de palier cu ea. Dorinţa ei de răzbunare o metamorfozează într-o adevărată erinie care îşi revarsă toată ura pe care a strâns-o pentru a-şi vedea vendetta dusă până la capăt. Cocktail-ul de ură, sexualitate jucăuşă şi dragoste sinceră pentru Léon demonstrează întregul potenţial de luptător contra destinului al protagonistei, iar moartea spirituală a acestui personaj, împreună cu cea fizică a lui Léon, o lasă cu experienţa extrem de timpurie a vieţii dificile ce i se aşterne înainte.

Putem spune, aşadar, că moartea tragică nu e întotdeauna un final nefericit al unei existenţe nefericite, ci mai degrabă o izbăvire din chinul unui destin potrivnic cu care oricât ai lupta, nu vei reuşi niciodată să îl învingi cu adevărat. Sau precum spune Léon:

„Mathilda: Is life always this hard, or is it just when you're a kid?

Léon: Always like this.

Sursa foto: Wikimedia.org

Taguri

Arhiva

Be First to Comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*