The Weekend MacGuffin: Sonata lunii sau primer movimiento?

Distribuie!

de Vladimir Unterfingher

Să ne imaginăm, preţ de o singură bătaie de inimă, că arta – această maşinaţie mobile in mobilis, uneori delirantă şi capricioasă, alteori virtuoasă şi incandescentă – este capabilă să se reducă prin ea însăşi la o singură particularitate: reveria.

Arta este inocenţa prin care tânărul Werther descoperă şi redescoperă miracolele umanului şi ale naturii în oraşul adormit al contelui de M., arta este „jocul cu mărgele de sticlă” al fabulaţiei, situat, undeva, la limita dintre conştientul raţional şi inconştientul fulgurant. Artistul este cel ce, prin vis, recreează lumea, artistul este propriul său Morfeu, situând astfel arta într-o bizară relaţie de înrudire, atât cu suflul vital, cât şi cu tăcerea neantului, iar constelaţiile ce luminează propriul său intelect sunt însăşi armăturile ce stau la baza acestei lumi misterioase. Sunt minunate clipele când, un Pygmalion, visându-şi iubirea, îi oferă darul vieţii. Este, în aceeaşi măsură, şi înălţător şi cerebral să vezi cum, un artist, purtat de visul său, se ridică deasupra realităţii rigide, cufundându-se în opera sa.

Acestea sunt doar câteva din cuvintele pe care le putem folosi pentru a descrie opus-ul unui artist pe care literatura română îl aruncă într-un con de umbră. Candid şi visceral, inocent şi macula(n)t, pasional şi ponderat, poetul Radu F. Gurău ştie cum să fascineze şi cum să îşi ademenească cititorul în labirintul împânzite de un onirism fertil. Dintre toate volumele de versuri publicate, unul singur atrage necontenit atenţia amatorului de arte frumoase prin bogăţie de nuanţe şi motive, prin sagacitatea sa aproape cinică, dar mai ales prin modul în care penelul aleargă atât de dezvinvolt pe coala de hârtie, conturând silueta diafană a unui pastel subtil: Pribeag prin Calea Lactee.

„Răsărind din şoapte

divine

LUNA-mi cânta

pe clape de apă

un poem muzical,

ceva mai astral

ca sângerosul gând

ce-mi pulsează în vine.”

În acestă manieră – o putem numi fără a ne învinovăţi, beethoveniana – îşi începe visătorul Radu Gurău poezia Sonata Lunii. Îngemănând un mit al acvaticul veneric cu imaginea romantică a tăcerii nopţii, dominată de apariţia Selenei, poetul împinge cititorul spre contemplare, spre meditaţie, spre admiraţie. Eternul peregrin, oscilând între un apolinic al sfericităţii şi un dionisiac htonic, se contopeşte cu fiecare notă cu care acest fantomatic clavir îl eliberează în eterul oniric.

Însăşi viaţa se schimbă şi se preschimbă precum decorurile într-un teatru al viselor iluzorii. Universul se contractă sub propria sa forţa, spiritul se tulbură precum ornicul ce bate insolit în miez de noapte, iar muzica – acel primo movimiento, ceea ce dă sens şi substanţă întregul act artistic – prin acea Muzică, realismul mitic devine tangibil. Lumea senzorială este vibraţia unei note muzicale care se succed într-o manieră precisă, armonică, inteligibilă: DO...! RE...! FA...! Metronomul este irelevant, deoarece timpul îşi pierde orice valoare axiologică –sufletul trăieşte într-un timp atemporal şi se deplasează într-un spaţiu aspaţial. Nu există nicio contracţie...toate contradicţiile, toate conflictele emergente par să se anuleze reciproc .

Il dolce suono..., celesta armonie ce pare să rezoneze şi din cea mai mică şi insignifiantă vocală a acestei poezii, nu este împiedicată să se manifeste nici de ingambamentul modernist, nici de ludicitatea de care dă dovadă vocea poetului:

Iar de acolo, de sus,

mă arunc, supus,

în gol,

şi mă însor,

cu lutul,

şi cu începutul.

AJUTOR! AJUTOR!

Nu vreau să mă-nsor.

Intreaga lirică este străbătută de către un curent, o frenezie, o fascinaţie pentru necunoscut, dar în acelaşi timp şi de o anumită oroare în faţa ideii de întoarcere a omului la originar. Deşi metoda biografică este subapreciată, Radu Gurău este unul dintre acei artişti care îşi structurează viaţa conform universului său liric, pe care îl proiectează în faţa cititorilor săi. Personalitate cu o aplecare extraordinară spre cultura şi civilizaţia românească, artistul reuşeşte, invariabil, printr-o veritabilă „reţetă”, să îşi seducă publicul şi aidoma unei mentalităţi baroce, reuşeşte să îmbrace adevărul crud şi crunt într-o haina frumoasă, pestriţă şi luminoasă.

Sursa foto: Wikimedia.org

Taguri

Arhiva

Be First to Comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*