The Wednesday Music Spotlight: Opinii armonice şi puţină muzică

Distribuie!

Text & foto de Bogdan Minuţ

‘Oh yes, Jazz... it's just insolent noise.’ - Herbert Greenleaf, The Talented Mr. Ripley (1999)

 

E greu de imaginat o persoană matură care să urască Jazz-ul. Însă, pentru personajul Herbert Greenleaf, un bogătaş al anilor `50, această caracteristică pare ceva destul de normal. Cât de normal este, totuşi, a urî muzica, indiferent de gen? Chuck Berry ne mărturiseşte, în una dintre melodiile sale celebre, Rock `n Roll Music: „I got no kick against modern jazz”. Nu aceasta să fie atitudinea pe care trebuie să o luăm şi noi, umilii ascultători?

De multe ori am întâlnit persoane care pur şi simplu nu doreau să admită existenţa altor genuri muzicale pe lângă cele pe care le preferă ei. De aici se nasc stereotipurile: elitiştii ascultă clasică, înfumuraţii ascultă jazz, hipsterii ascultă indie, psihedelic şi progresiv, oamenii banali ascultă rock – da, chiar am auzit asta!, ciudaţii ascultă rock, ciudaţii şi izolaţii social ascultă metal, petrecăreţii ascultă numai muzică de club. Se vorbeşte atât de mult despre asta încât aproape s-a ajuns la o paranoia generală, nimeni nu mai ascultă muzica pentru muzică. Mulţi sunt mulţumiţi cu cei câţiva artişti – în general dintr-un singur gen muzical – după care sunt înnebuniţi şi le e parcă frică să mai asculte altceva, de teamă să nu le placă. Bun, Chuck Berry este rocker, dar asta nu înseamnă că urăşte jazz-ul, sau că nici măcar nu ascultă; din contră, ascultă îndeajuns încât să aducă argumente pentru care e posibil ca direcţia jazz-ului din perioada respectivă să fi fost nepotrivită. Acesta este doar un exemplu desprins din versurile unei melodii! Uitaţi, Paul McCartney, de asemenea etichetat drept rocker, s-a simţit în stare şi a compus, din `66 până în 2011, opt albume de muzică clasică şi cinci de muzică electronică! Serj Tankian, solistul System of a Down, a compus o simfonie–Orca, o piesă incredibilă din punct de vedere muzical şi compoziţional – şi a înregistrat/compus un album de jazz! Şi ca să dau un exemplu mai comic: Zefram Cochrane, personaj fictiv ce apare în Star Trek: First Contact (1996), este descoperitorul tehnologiei warp ce permite omenirii să se întâlnească pentru prima dată cu extratereştrii, considerat un geniu – este privit cu reticenţă când foloseşte ca fundal pentru decolare melodia Magic Carpet Ride, de la Steppenwolf.

Revenind din lumea fictivă, observ că am ajuns în stadiul în care o persoană trebuie să justifice de ce îi place o anumită piesă/artist/gen şi nu invers, cum mi s-ar părea normal. Foarte bine, nu-ţi place jazz-ul, de ce? Nu-ţi place clasicul, şi mai bine, spune-mi câte melodii de muzică clasică ai ascultat până ai renunţat? Urăşti rock-ul, ţi se pare zgomot insolent? Poate n-ai încercat nimic mai uşor… Tot ce spun eu aici este că am devenit atât de grăbiţi în a desconsidera un artist şi că facem asta pe nişte criterii atât de vagi încât se vede clar faptul că totul porneşte dintr-o frică de a ieşi din zona de confort muzical în care ne aflăm, din rutina armonică pe care o auzim în fiecare zi la căştile noastre. Nici nu e de mirare faptul că muzica de astăzi este progresiv mai proastă şi mai monotonă atâta timp cât noi ne mulţumim să ascultăm aceleaşi trupe, aceleaşi genuri, aceleaşi formule – normal că artiştii care vor fi promovaţi vor scoate din voci şi din instrumente aceleaşi clişee lirice şi armonice. Sincer, este atâta muzică bună în lume încât eu nu mai vreau să-mi pierd vremea auzind, chiar şi involuntar, muzică proastă. Nu vă transformaţi în nişte Herbert Greenleaf ai prezentului, ascultaţi tot ce prindeţi, nu ştiţi niciodată ce vă va plăcea!

Taguri

Arhiva

Be First to Comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*