de Bogdan Minuţ
Epicul muzical precede liricul. Iliada, Odiseea sunt, mai întâi de toate, cântece de vitejie, fire narative puse pe muzică de către diverşi barzi ai antichităţii. Luna aceasta, mă voi aventura în a vă prezenta câteva melodii, ale unor trupe, ce ni se prezintă ca fiind naraţiuni sau micro-naraţiuni muzicale. Aşadar, pentru articolul cu numărul douăzeci şi unu din cadrul rubricii am ales să vorbesc despre melodia 2112 a celor de la Rush, de pe albumul cu acelaşi nume, lansat în aprilie 1976.
S-a speculat mult asupra originii melodiei şi asupra inspiraţiei care a stat la baza motivului principal al versurilor scrise de Neil Peart, toboşarul…ba nu, percuţionistul trupei. Spun percuţionist, şi cunoscătorii mă vor aproba, fiindcă este mult mai mult decât un simplu toboşar, dacă ar fi să ne uităm doar la faptul că în multe melodii cântă şi la xilofon. Un lucru este sigur, melodia este o capodoperă a anilor şaptezeci, un monument rock impresionat, o operă de artă desăvârşită, atât din punct de vedere muzical cât şi epic.
Melodia este împărţită în şapte părţi care ne prezintă aventura lui Anonymus, 2112 locuitor în distopia de pe Megadon – the blackness of Megadon. Piesa se deschide cu o parte instrumentală – numită simplu Ouverture – ce are rolul de a te introduce în universul fantastic, creând o senzaţie de odisee într-un spaţiu necunoscut, mai ales prin tobele alerte şi chitara cu sunet puternic distorsionat. În finalul acestei părţi, Alex Lifeson, chitaristul trupei, face o trimitere directă la Uvertura 1812 a lui Ceaikovski, pentru ca imediat după să apară singurul vers „And the meek shall inherit the earth”, o intertextualitate evidentă cu textul biblic.
Partea a doua a cântecului – The Temples of Syrinx – prezintă motivul principal al distopiei prezente, cu siguranţă de inspiraţie orweliană:
“We’ve taken care of everything
The words you hear, the songs you sing
The pictures that give pleasure to your eyes.”
Astfel ne dăm seama că preoţii din temple sunt cei care deţin controlul asupra a tot ce există pe lumea aceasta lipsită de culoare. Problema apare când acest control este luat de-a gata de către locuitori: „Never need to wonder how or why”. În textul ce însoţeşte albumul, Anonymus, 2112 mărturiseşte: „Our books, our music, our work and play are all looked after by the benevolent wisdom of the priests…”. El, la fel ca mulţi alţii, este închis în acestă societate ce a suprimat de mult orice dorinţă de răzvrătire: „I used to think I had a pretty good life here, just plugging into my machine for the day, then watching Templevision or reading a Temple Paper in the evening. […] I believed what I was told. I thought it was a good life, I thought I was happy.”
În următoarea parte a melodiei – Discovery, acesta descoperă un instrument muzical cu corzi şi este fascinat. Deşi motivul pare oarecum melodramatic, este interesant şi mai ales, sună bine. Muzica pe care o creează cu acest instrument este cu totul nouă pentru el, care, în euforia creeată de această descoperire decide într-un mod naiv, să le prezinte instrumentul şi muzica sa preoţilor. Astfel începe partea a patra a melodiei – Presentation. Aceştia îl ignoră în primă fază şi apoi îl ironizează, spunând că descoperirea sa nu se încadrează în plan: „I watched in shock and horror as Father Brown ground my precious instrument to splinters beneath his feet…”
Următoarea secţiune a piesei – Oracle: The Dream – prezintă un vis al protagonistului în care un oracol i se arată pentru a-i prezenta istorii de la ani lumină distanţă de Megadon, despre rasa strămoşilor săi ce a părăsit planeta şi care trăieşte într-o lume total diferită de cea a lui, în care „mâna omului” se înalţă prin sete de cunoaştere şi minţi deschise.
Visul îi apare ca o salvare şi singura cale de scăpare pe care o vede este suicidul, în speranţa că astfel va ajunge în lumea din viziune. Ultimele două părţi – Soliloquy şi The Grand Finale – surprind această evadare, odată cu sfârşitul Federaţiei – „Attention all Planets of the Solar Federation, We have assumed control.”
Din punct de vedere muzical, finalul este grandios şi complicat, cu suprapuneri de instrumente distorsinate şi note imperfecte, totul conducând până la încheierea melodiei. Rush au fost şi continuă să fie o inspiraţie pentru milioane de muzicieni din lumea întreagă. Vocea surprinzătoare şi totuşi memorabilă a basistului Geddy Lee a devenit elementul definitoriu pentru trupa canadiană. Sper doar că îi veţi descoperii cu aceeaşi bucurie pe care am avut-o şi eu când am experimentat cu muzica lor.
Pe săptămâna viitoare, când ne aşteaptă un alt punct de referinţă în ceea ce priveşte micro-naraţiunile muzicale, care vine, de data aceasta, de undeva din Anglia.
Sursa foto: Wikimedia.org
