de Mihai Cîrjă
Motto: Je m’en fiche (slogan cultural?)
Românului din ziua de astăzi nu-i pasă în mod gratuit de nimic. Pe bună dreptate, are problemele lui, famelie mare, renumerație mică, după buget (sic!). Se mai întâmplă, din când în când, să vină individul care, în fața gloatei nepăsătoare, face pe eroul, până își dă seama că e un actor nenorocit pe o scenă goală. Și așa intră orice întruchipare particulară a entuziasmului în același cerc vicios. Nu-ți poate păsa de ceva într-o societate căreia nu-i pasă: condiția ta e absurdă prin definiție. Indiferența are un sadism machiavelic.
Dincolo de amprenta pusă pe discursul societății românești (în mass-media e o artă chiar aceea de a tăia macaroana unora), je m’en fiche-ismul (dacă putem spune așa) a creat un popor mofturos, ignorant, o adunătură de abulici, care se afirmă doar prin niște vârfuri. Istoria noastră culturală este o dovadă grăitoare: în mod realistic, nu am avut școli artistice, curente artistice care să fie programatice; cultura noastră a fost salvată și se învârte în jurul unor nume care au reușit, ce-i drept, să fie personalități rezumative ale sensibilității spiritului românesc.
În traiul românului obidit, nepăsarea este ignorată de cei care, de principiu, nu sunt ignoranți, iar cei care sunt ignoranți… bravo lor, că poate sunt mai fericiți și mai puțin ocupați cu frustrări, idealuri și alte chestiuni inutile din cărțile de filosofie. Păi unde e elita? De ce nu se răscoală erudiții? Poate că Thomas Gray avea dreptate când spunea că „Where ignorance is bliss, ’tis folly to be wise”; în cazul de față, adaptarea la context printr-o ignoranță asumată e mai înțeleaptă, cu riscul de a te compromite prin resemnare, ca individ în societate și ca neam în istorie.
La un moment dat, ignoranța cronică, aplaudată public, devine crâncenă, subiectul având un fel de delusional beliefs (delirează grav și chiar crede despre sine că e foarte tare), ceea ce cauzează uneori comportamente care nu mai pot fi tolerate de societate, pentru că și aici, ca în orice sistem, există un maxim de toleranță, care dacă e depășit, ignoranții asumați răbufnesc. Doar că, pe zi ce trece, această toleranță crește în noi până la imunitate. În fond, prostia e cea mai naturală formă a umanului.
Mai gravă decât ignoranța e ignoranța în forme organizate, care naște dispreț printr-un complex penibil de superioritate, de care suferă mai ales cei de prin partidele politice. Boala aceasta socială, ca orice cancer, se extinde repede. De aici trendul printre tineri de a se băga în politică. Tinerii ăștia, care de obicei sunt nu tocmai înzestrați cu chef de muncă și materie cenușie de la cel de sus, au în schimb ambiție și ignoranța de a se băga cu stil în mocirlă, fără a le cădea părul din nas de duhoare…
În contextul acesta, entuziasmul unor tineri pentru viața politică e dezolant. Dacă, mai demult, tineretul era viitorul, acum tineretul – golit de minima naivitate pe care ți-o insuflă un ideal – e dispus și chiar dornic, căutând pretexte, să corupă, să înșele sistemul, să calce pe cadavre pentru a urca cât mai sus, spre a avea o bunăstare materială cât mai redundantă; ceea e și foarte ușor, pentru că, printre altele, omul ignorant (de la sine sau asumat) e un elemet al realității cu care poți coexista facil. Și ideea de coexistență e, de fapt, o prăpastie, pentru că unicul numitor comun e contextul. E clar că înscrierea în partid nu mai e de mult un act ideologic sau idealist – strategia politică a luat locul ideologiei, iar „idealismul” vizează destinul partidului, al membrului de partid, nu al poporului, că de popor ni se rupe.
Sursa foto: Facebook
