de Radu Pungoci
Acum ceva timp, desprins dintr-un nor de ceaţă al maturizării virulente, mă aflam pe o bancă lângă Teiul lui Eminescu, într-o dimineaţă în care soarele nu vroia să zâmbească. E dreptul lui prin constituţie. Cu ceva vreme în urmă, acolo, poate chiar în acelaşi loc, un geniu al romantismului întârziat îşi sorbea seva de inspiraţie şi semna contract de nemurire cu viaţa. Câţi tineri se mai gândesc la asta acum, în prezentul nostru distorsionat de media şi de tot felul de propagande sterile? Nu (mai) e timp.
Adeseori, mi-am închipuit timpul ca fiind un judecător omniprezent, nemilos şi imparţial. Corect. Din punct de vedere istoric, invenţia masurării timpului datează de aproximativ patru milenii. În poemul epic Enuma Elis, babilonienii prezentau un model de calendar alcătuit din 12 luni a câte 30 de zile. În fizica clasică, timpul este privit ca un continuu a cărui unitate de masură este secunda (facem abstracţie de teoriile moderne pentru moment şi ne focalizăm doar pe clasic). Acele rare secunde de fericire cand încetezi a vorbi, priveşti şi e bine. Da, e bine. Le-am simţi mai des, dar nu e timp.
În filosofie, timpul este un flux continuu de evenimente, care se succed de la trecut, prin prezent şi spre viitor. De asemenea, este un flux neîntrerupt şi ireversibil. Viziunea fiecărui individ este subiectivă. Astfel, consider că în limbaj ştiinţific, timpul e maleabil. Undeva în lumea asta, acum, exact în timp ce dumneavoastră îmi citiţi debitările intelectuale, doi nemţi, sau doi americani, sau chiar doi români inventează maşina timpului. O fi inventată de mult timp. Personal, daca aş avea şansa să mă întorc în timp, aş refuza vehement. E drept că nu am facut cele mai bune alegeri şi chiar nu m-am gândit la consecinţe, absolut deloc, dar acum sunt în faţa unei foi albe digitale şi manifest porniri ale “tânărului intelectual-matur”.
În altă viziune de-a mea, într-un univers paralel, consider că timpul este suma tuturor vibraţiilor unui suflet, înmulţită cu numărul sufletelor de pe planetă. Sufletele care au fost dar nu mai sunt, cele care sunt dar nu vor mai fi şi, desigur, cele care urmează să fie. Matematica şi carnea de porc sunt lucruri grele, ce pot sa zic.
Concluzia este că timpul stabileşte o relaţie perversă de interdependenţă cu absolut tot ce ne compune realitatea pe care o percem. Gandiţi-vă la ce doriţi: încăpăţânare, suflet bun, tatuaj, luptător, taur, haiduc, soare, alergare, prieten, “te iubesc”…şi uite aşa, timpul fuge. Ne defineşte. Hai să avem grijă de el. Hai să ne întemeiem un sistem propriu de valori şi să ne jucăm. Avem timp pentru alcool, e timp şi pentru femei, şi pentru iarbă. Iarba verde de acasă. Puţină decenţă, vă rog.
Sursa foto: Wikipedia.org
Tempus fugit