Zilele acestea discutam cu un locuitor al Regatului Unit al Marii Britanii despre un subiect mult comentat de-a lungul timpului și ne puneam următoarea întrebare: a fi sau a nu fi monarhie? Și dacă e monarhie, să fie constituțională sau absolutistă ?
Pentru a înțelege mai bine aceste două forme de guvernământ, trebuie să ne întoarcem în timp și să vedem ce spune istoria despre ele. Monarhiile au avut viață lungă în Europa, însă, în timpul celor două Războaie Mondiale au început să se destrame. În urma primei conflagrații, au dispărut cele mai mari imperii europene din acea perioadă. Este vorba de cel țarist, de cel austro-ungar și de cel otoman.
După al doilea război mondial au fost abolite, printre altele, şi monarhiile din România, Bulgaria, Italia sau Islanda. Astăzi, Europa mai este dominată doar de șapte monarhii. Nici acestea nu mai au o greutate așa cum aveau înainte de cele două conflagrații. În 2012, monarhia are doar un rol decorativ. Nu spun acest lucru din răutate, ci pentru că toate statele «regale» cuprind parlamente democratice, fiind monarhii constituționale, în care suveranul nu are decât puteri limitate sau doar obligaţii ceremoniale.
Ei bine, și România a fost un regat. Ea devenea, în integralitatea sa, un stat modern, închegat, odată cu partea germană a celei mai îndelungate domnii din istoria acestor meleaguri consemnată sub Carol I, primul rege și, considerat de majoritatea istoricilor, cel mai mare om de stat al Romaniei. Sub sceptrul lui și-a cucerit Independența de Stat, el a fost omul providențial ce a cultivat un climat de ordine, disciplină și rigoare. Sub cei patru monarhi, România devenea un stat de luat în seamă, chiar dacă lupta pentru putere a fost acerbă și în vremurile acelea.
Probabil cea mai frumoasă perioadă pe care a traversat-o țara noastră a fost perioada interbelică, pe care istoricii ne-o descriu ca fiind un mit, un ideal al dezvoltării și al libertății. Fotografiile cu Bucureștiul în perioada interbelică pot fi admirate în diferite puncte ale orașului si numai privindu-le ne putem da seama cat de mare era gradul de dezvoltare în acea perioadă.
În comparație cu interbelicii, România Republicană a lui 2012, nu mai promovează schimbări de mentalitate, nu mai promovează deschidere către Occident, nu mai apreciază valorile. Nu mai ies îndrăgostiții în Cișmigiu să bea un ceai, nu se mai plimbă pe bulevard de mână. Într-adevăr, societatea a progresat, timpul a trecut și tehnologia schimbă tot, dar schimbă ea și mentalități? Nu cumva monarhia nu avea doar un rol decorativ, ci impunea un anumit standard de viață și un anumit respect? Nu cumva în vremea monarhiei nu existau țigănii televizate și în presă la adresa celor care ne conduc? Sunt de părere că dacă publicul scuipă spre conducător, exact așa îl va trata și conducătorul pe cetățean. Cred că cel mai important îndemn pe care monarhia îl transmite este acela la eleganță, demnitate si moralitate! Întrebarea mea este aceasta: sunt românii pregătiți pentru un rege? Sunt ei pregătiți să lase țigăneala și să învețe ce înseamnă RESPECTUL?
Concluzii :
1. România ar fi mult mai «curată» cu un monarh în frunte
2. Deși cu multe răsturnari de situație, regalitatea a adus un aport României
3. Poate dacă circarii de la putere ar învăța și ei ce înseamnă respectul, în special cel față de cetățean, ne-ar fi mai bine
4. Cred că mulți reprezentanți ai clasei politice ar fi foarte ofticați să vadă că un rege ar primi mai multă atenție… zic !
Andreea Sima
Sursa foto: wikimedia.org
Nota redactorului: Articolul prezintă opinia autorului, nu a revistei. GEN90 încurajează exprimarea liberă a opiniilor sub formă de articole, oricine este invitat să publice dacă are ceva de spus, indiferent de ideologia sa politică.
Priveste tot ce-ti spun ca pe o critica constructica, nu ca pe o critica de treaca-meara:
1. Europa nu este dominata (inchei citatul din tine) de monarhii. (nu simt nevoia sa explic asta, sper sa fie de la sine inteles)
2. Monarhiile contemporane nu sunt ‘cu rol decorativ’ (din nou, citat din tine), ci sunt sisteme bazate pe o clasificare evidenta si validata atat constitutional de catre statele in sine cat si de academicieni. E drept ca monarhul nu e absolut (adica pasibil tiran), dar asta nu da dreptul nimanui sa spuna ca monarhiile parlamentare moderne sunt decorative.
3. O analiza, bizara e drept dar revelatoare, asupra eticii vestice (includ Europa si S.U.A.) releva pregnanta respectului, dreptatii, etc. insumand totalitatea virtutilor romantice – mare atentie, ca si curent cultural – pana in punctul razboaielor mondiale – in solidificarea societatilor. Dupa acest(e) puncte, lumea noastra a dat naibii tot ce a fost sau este etic. Nu zic asta cu zambetul pe buze. Dar totodata dupa acest(e) puncte de cotitura au continuat sa existe atat monarhii cat si republici (de oricare fel ar fi sau ar fi fost acestea), de unde irelevanta argumentului moral pe care l-ai dat in punctele de final.
De unde zic aceste lucruri? Beneficiile cat si costurile unei monarhii (repet, de oricare fel ar fi aceasta – cu mentiunea ca una absolutista este imposibil de atins atat politic cat si legislativ) in Romania m-au bantuit aproape un an intreg, timp in care am incercat sa validez cat sa si invalidez paradigmele regimurilor in baza tarii noastre si nu numai. Ideea in sine s-ar rezuma la faptul ca nu exista consensuri de niciun fel, nu exista nici beneficii (valide, palpabile) de nicio parte din aceste doua familii de regimuri. Or din toate acestea, argumentele etice (pe care am pornit si eu, la momentul respectiv – la fel ca si tine) sunt cele mai de prisos. N-au nici un rost, din mare pacate
Poate ca argumentul PRO monarhie nu vine neaparat dinspre partea legislativa, constitutionala, sau dinspre vreo superioritate structurala a sa. Desi efectele benefice sunt rezultante ale acestei oranduiri specifice ei.
Primul avantaj pe care il vad este continuitatea reprezentativa. Continuitatea la sefia unui stat este un lucru de care ne putem dispensa in state cu o democratie avansata, precum multe dintre cele vestice. In schimb, in cazul unor state comuniste (sa luam ca exemplu Romania), a caror drum fortat spre modernizare a adus cu sine o “fractura” politica grava, acestea au nevoie de acel mit personificat: monarhul, care trebuie identificat cu un “centru de greutate” al societatii, in jurul caruia “orbiteaza” armonios elementele acesteia. Cu alte cuvinte, monarhul este supraordonat disputelor politice pentru majoritatea parlamentara (inevitabile de altfel intr-o monarhie constitutionala) si in cazul cand acestea devin prea acerbe, el este un refugiu, un bastion imuabil al stabilitatii de care o societate tulburata are nevoie.
Tot la reprezentativitate as adauga ca o casa regala, aduce cu sine o deschidere diplomatica europeana catre alte case regale (cu care este, mai mult ca sigur, legata cel putin istoric). Acum, avand in vedere ca toate casele regale existente sunt Occidentale, ar fi fost un avantaj enorm daca am fi obtinut sustinerea si garantia acestora (chiar daca vorbim de monarhii constitutionale, recomandarile monarhului au atat legalitate, cat si o greutate cutumiara) pentru o integrare mult mai timpurie a Romaniei in UE. Cu alte cuvinte, o Casa Regala poate fi folosita ca un sistem eficient de lobby.
Prestanta unui monarh este incontestabila. E adevarat, nu poti nega formarea profesionala si politica a presedintilor. La fel cum nu poti nega ca un titlu regal impune o anumita conduita obligatorie, o anumita rigoare a tinutei si a discursului, o minutiozitate a gesturilor etc., toate menite a intampina asteptarile existente fata de acel exponent al Casei. Reguli de conduita de la care (nu in mod inevitabil) se pot abate anumiti “profani” ajunsi in functii inalte. Un monarh ne-ar fi scutit de iesiri publice jenibile ale unor ingineri prea zelosi cu societatea civila sau ale unor marinari nu prea delicati cu presa.
Al doilea avantaj major pe care l-as aduce in discutie (tot in cazul Romaniei postdecembriste) ar fi ralierea acelor caste intelectuale ale a societatii care au mentinut viu idealul unei societati deschise, liberale. Acesti intelectuali au fost bine informati, chiar in ciudat restrictiilor regimului, asupra practicilor si normelor unor state democratice, ca cele din Occident. Utilizarea acestui capital informational inestimabil nu a fost posibil din motive evidente sub primele regimuri Iliescu si au esuat mai tarziu cu brio datorita slabiciunii regimului Constantinescu.
Cum revenirea imediata la un sistem liberal nu a fost posibila, cea mai scurta si eficienta cale catre vindecarea “fracturii” de modernitate era, desi pare paradoxal, monarhia. Mult mai acceptata in randul romanilor decat perspectiva liberalismului radical (toate la timpul lor).
Coabitarea (iata ce cuvant popular in zilele astea) dintre un Monarh si un Parlament se putea pune in scena dupa modelul britanic, cat in Romania inca mai erau factiuni politice mari, inca nefragmentate, care sa asigure o balanta stabila a legislativului.
Sanctionarea unei liste de guvernanti propusi de majoritatea parlamentara revenea Regelui si cred ca puteam spera de la el la o superioara verticalitate politica fata de fostii si actualii nostri lideri.
Avantaje cred ca as mai putea gasi si dezvolta, dar deja textul meu este destul de lung si nici aici nu este locul pentru o mica dizertatie.
“Deși cu multe răsturnari de situație, regalitatea a adus un aport României”.Am preluat enuntul pentru a indrepta exprimarea pleonastica “a adus un aport”. Stiu ca “aport” din franceza, (provenit din “apporter”= a ajunge)este perceput de unii ca avand sesnsul de sine statator, sinonim cu “contributia”. Dar, pentru un cunoscator, chiar mediu, al valorilor reale ale limbii, este extrem de deranjant. Mi-am permis observatia, tocmai pentru ca articolul mi s-a parut, altfel, bine scris si cu miez. Succes Generatiei ’90!