Îmi amintesc cum răsfoiam pentru prima dată, în clasa a IV-a, pe băncile școlii pe care am absolvit-o în Republica Moldova, File din istoria românilor. Era un manual școlar destul de subțire, cu copertă verde, cu un Ștefan cel Mare care privea serios (mi se părea chiar încruntat, iar mai târziu am aflat de ce). Această carte mică, deși avea mai multe imagini decât istorie în ea, ne-a învățat însă ce e era mai important: o istorie a românilor. Nu era nici istoria Basarabiei sau a Moldovei și nici nu am învățat pe rând istoria României și apoi istoria Moldovei. Am învățat o singură istorie până am terminat liceul, cea a românilor. Așa am aflat și eu și prietenii mei despre Traian și Decebal și romanizarea dacilor, despre luptele turco-române, despre Mihai Viteazul, Ștefan cel Mare, Cuza, Tudor Vladimirescu ș.a, despre existența idealului tuturor românilor de a constitui statul unitar român. Dar poate cel mai important lucru pe care l-am învățat în acești ani este că, atât în România, cât și în Moldova de peste Prut se vorbește o singură limbă.
Din păcate, diferența dintre acele idealuri comune ale românilor descrise în manualele de istorie și realitatea pe care o înfruntăm zi de zi în România sau peste Prut, e alta. Deși admitem că vorbim aceeași limbă, că avem o istorie comună și că suntem un singur popor, o facem numai atunci când suntem întrebați în cadrul facultăților sau la diferite evenimente politice și culturale. Puțini sunt cei pe care îi interesează acest subiect în zilele obișnuite. Mai mult, mi-am dat seama că suntem dezinformați. Nimeni nu știe realitatea exactă a românilor din țara vecină și nici nu cred că-i interesează foarte mult.
Fiind studentă din Republica Moldova în București, mulți colegi m-au întrebat ce limbă vorbim, sau dacă vorbim numai rusa, alții m-au întrebat cine e președintele țării sau dacă mai sunt și alte partide în afară de cel comunist. În Moldova, de asemenea, există stereotipuri care fac mai dificilă existența unei atitudini pozitive față de România. Societatea basarabeană este una foarte divizată. Există grupuri care îmbrățișează adevărul că vorbim aceeași limbă și suntem un singur popor, dar sunt și grupuri care resping asemenea idei promovând, în schimb, moldovenismul. Mai grav însă e faptul că cei mai mulți nu pot afirma cu certitudine cine sunt și ce limbă vorbesc. Această situaţie este rodul politicii de deznaţionalizare şi rusificare promovate timp de 200 de ani de către autorităţile ţariste şi sovietice.
Generațiile educate în perioada sovietică, când pe Prut a existat nu numai sârma ghimpată ca element al hotarului URSS ci și factor primordial în izolarea lingvistică, culturală și chiar psihologică a locuitorilor de pe ambele maluri, au avut cel mai mult de suferit. Pe băncile școlilor părinților mei erau manuale ce îi învăța o limbă moldovenească cu grafie chirilică, o istorie a Republicii Sovietice Socialiste Moldovenești – parte componentă a istoriei patriei ruse, cu alte cuvinte, o cultură care îmbrățișa valorile din est și respingea tot ce era românesc.
Cu regret, astăzi, în Republica Moldova încă se promovează cu insistență moldovenismul antiromânesc, alimentat cu prisosință din Est. Cu o societate „îmbolnăvită” de politica acelor ani, ar fi ciudat ca azi să nu ne mai confruntăm cu moldovenismul. Pe lângă Partidul Comunist, în Republica Moldova mai sunt și Partidul Socialiștilor din Rep. Moldova „Patria-Rodina”, Mișcarea social-politică Republicană „Ravnopravie” și altele care promovează ideea că suntem un popor moldovenesc cu totul diferit de cel român. De-a lungul anilor, acestea au schimbat în Constituție limba română în limba moldovenească, au introdus în programul școlar Istoria Integrată, după ce-au eșuat să înlocuiască manualele de Istoria Românilor cu Istoria Moldovei, iar în prezent promovează sărbători antiromânești ca 9 mai, recunoscută nu ca Ziua Europei, ci ca Ziua Victoriei rușilor împotriva naziștilor și le neagă importanța celor naționale cum sunt Ziua Limbii Române, Ziua Independenței, Dragobetele ș.a., de asemenea, organizează proteste împotriva conducerii partidelor democrate cu idei pro-europene. Din păcate, chiar și oamenii de rând promovează această politică afirmând că sunt moldoveni și având o atitudine ostilă față de români.
Problema principală, în opinia mea, constă nu în înlăturarea sârmei ghimpate de la Prut ca procedură tehnică, ci în eliminarea ei din conștiința și mentalitatea noastră. Apropierea Republicii Moldova de UE ar contribui enorm în deschiderea totală, în valorificarea de către cetățenii Republicii Moldova a valorilor adevărate românești.
În ciuda acestor fapte, anii de facultate petrecuți în România sunt cei mai frumoși. Am înțeles că nu suntem atât de diferiți chiar dacă suntem din 2 țări distincte. Suntem o generație asemănătoare, cu multe principii și obiceiuri comune. Prieteniile se leagă ușor între cei de peste Prut și cei de aici. Discutând despre anii în care eram doar niște copii, am realizat că am împărtășit aceleeași momente ale copilăriei, având aceleași activități, iubind aceleași lucruri, având idoli și jucării comune, plăcându-ne aceleași filme animate, aceeași muzică, dulciuri etc. Toate aceste valori culturale au fost mai presus decât hotarul de indiferență și cel propriu-zis dintre noi. Fără să ne dăm seama am continuat să fim copiii aceleiași mame – poporul român.
Sper și consider că o unire adevărată constă în distrugerea acestui hotar ideologic continuând această fuziune de valori. Despre altă unire, cel puțin acum, nici nu poate fi vorba. Hotarul de la Prut nu va fi niciodată o problemă atât timp cât suntem uniți intelectual și spiritual. Având aceleași pasiuni, temeri și idealuri suntem mai uniți ca niciodată.
Cristina Bragari
Surse foto: www.wikimedia.org, www.inpanamea.ro
