Părinții lui Andrei

Distribuie!

de Alexandra Nadane

Sunt mulți oameni pe care îi admir și îi respect pentru drumul pe care și l-au ales în viață. Astăzi am ales să scriu despre Andrei, un prieten bun, cu o poveste de viață care m-a impresionat.

Andrei pare un student obișnuit la Medicină. Îi e foarte drag să aibă grijă de sănătatea oamenilor și crede că și-a găsit vocația. Își dorește să devină chirurg și pentru asta stă ore în șir în sala de operație, citește cărți de medicină când crezi că ar putea face altceva, vorbește  cu pacienții când ar putea trece pe lângă ei și cere sfat de la cei mai buni oameni din domeniu, sorbind experiența pe care își dă seama că nu o are și că îl va ajuta să înțeleagă mai rapid lucrurile.

E apreciat de colegi, respectat de profesori și nu sunt singura care crede că Andrei va ajunge un mare chirurg. Dar pe el nu-l preocupă acest aspect, singura lui grijă este să-i ajute pe oameni. Și asta nu numai trupește, ci și sufletește.

Îi pasă de problemele și suferințele celor din jur. Întotdeauna, dacă e ceva ce poate face, se implică. Discutam odată despre abuzurile și violențele prin care trec adesea femeile însărcinate și, imediat după ce i-am povestit câteva cazuri, mi-a spus că vrea să sprijine și el pe cele care au nevoie. M-am mirat de promptitudinea lui; dar mi-a spus că un viitor medic trebuie să cunoască problemele și să aibă compasiune față de persoanele care trec prin astfel de situații.

Pe scurt, Andrei are un suflet frumos.

De curând a trebuit să înnoptez în orașul lui natal. Când a aflat că nu am unde să stau, mi-a spus că părinții lui sunt dispuși să mă găzduiască. M-am bucurat că totul s-a rezolvat atât de ușor. Părinții lui au fost foarte calzi și primitori, cu toate că nu ne mai văzusem niciodată. Andrei nu era acasă, așa că mi-au dat chiar camera lui. Când am deschis ușa, am rămas foarte mirată. Înăuntru arăta ca o… chilie de sihastru: un pat, un dulap, o bibliotecă, o masă pe care stătea o candelă mare și un ceaslov foarte vechi, un sfeșnic de lumânări și câteva icoane, din care sfinții te priveau cu multă blândețe.

Mama lui, doamna Maria să zicem, e o femeie foarte caldă și plină de dragoste. E imposibil să nu-ți fie dragă. Povestind o întâmplare, ajunge la soțul ei și spune: „Părintele a mers…”  „Wow! Soțul dumneavoastră este preot?”, la care doamna Maria îmi răspunde, amuzată: „Da! Cum, Andrei nu ți-a spus?”

Întâlnirea cu Părintele Petru a fost extraordinară. Un adevărat tată pentru familie și pentru comunitate. Un munte de blândețe, de dragoste și de bucurie. Am vorbit ore în șir. Din când în când ne mai mutam locul, de pe terasă în grădină și din grădină în casă, când a apus soarele. Nici nu mă miră că este coleg de generație cu unii dintre cei mai apreciați preoți din țară. O „generație de aur”, cum s-ar spune!

Am profitat de prima ocazie și nu l-am lăsat neîntrebat:

 - Măi, Andrei, dar de ce nu mi-ai zis niciodată că tatăl tău e preot?

Râzând:

- Dar, ce, voiai să vin la tine, să mă laud și să-ți zic: „Bună, eu sunt Andrei și tatăl meu e preotul Petru din orașul X?”

 - Ei, nici chiar așa. Dar ca idee, pentru mine a fost o surpriză. Colegii, profesorii tăi ce zic?

- Eh, unii se sperie, alții se miră, dar nici eu nu prea le spun.

Mi-am amintit încă o dată ceva ce adesea uit și iar aflu: în spatele unui suflet mare stau alte suflete mari – ale părinților, ale bunicilor, ale străbunicilor sau știe Dumnezeu ale căror strămoși. De aceea sunt o optimistă incorigibilă: știu că cei ce au trăit frumos vor avea, în timp, fii, nepoți, strănepoți, stră-strănepoți frumoși. Oameni după chipul lui Dumnezeu.

Notă: Andrei, mama și tatăl lui răspund la alte nume, dar nu m-ar mira să cunoașteți alt Andrei, altă doamnă preoteasă Maria și al părinte Petru ca cei de mai sus, pe care eu nu îi cunosc.

Taguri

Arhiva

One Comment

Comments are closed.