„I’ve seen the future, brother: it is murder!” (Leonard Cohen)
Crima este oaia neagră a Decalogului. Detestată, condamnată, un act care îl coboară pe om pe un stadiu inferior celui de animal, care are raţiunea să ucidă doar pentru a se hrăni sau pentru a se apăra. Nimic nu poate justifica crima, dar ironic, este un subiect atât de des întâlnit, încât zimţii bestialităţii ei s-au tocit, transformând-o în ceva comun. Este acest instinct, păstrat din epoca de piatră a animalului cu un grăunte de inteligenţă, ceva comun pentru toţi cei din specia umană? Este acest „sertar” al Pandorei, închis cu cheia raţiunii umane, un spaţiu căruia îi poate fi forţată încuietoarea într-un moment limită? Cu siguranţă, ceva din subconştientul nostru îl hrăneşte şi nu îl lasă să dispară, pentru simplul motiv al auto-conservării, pentru acel drob de sare care poate oricând să cadă, într-un moment de neatenţie.
În The Future, Leonard Cohen suprinde cu un ton cinic viitorul umanităţii aflat în umbra crimei. Poezia din spatele vocii sale calme şi profetice prezintă cu precizie matematică, fără urmă de melancolie, un peisaj sumbru al posterităţii. Puterea omului, care uită de raţiunea sa, transformă Universul într-un haos în care niciun lucru nu mai e cert, ci toate alunecă într-o direcţie în care sufletul uman devine la fel de profan precum trupul. Îndemnul imperativ al poemului, „repent” (n.red. căieşte-te), care se repetă obsesiv precum vocea unui derviş, este singura speranţă a umanităţii, un concept care la rândul lui este privit cu neîncredere şi cu o oarecare confuzie în ceea ce priveşte adevăratul său înţeles.
Fraţii Coen tratează problematica crimei în stilul lor caracteristic – ironizând-o. În Fargo, întregul concept este redus la o latură comico-grotescă. Crimele care se produc în film nu au niciun sens, niciun scop, precum personajele, care sunt nişte măşti ale viciului uman, privit din diferite unghiuri. Mesajul pe care regizorii vor să îl transmită prin intermediul acestei pelicule este unul simplu: crimele din acest univers absurd şi fad sunt la fel de lipsite de logică precum cele din realitatea din afara ecranului. Ei reuşesc să scoată masca raţiunii umane şi îl prezintă pe om ca pe o făptură caraghioasă care este în aceeaşi măsură josnic şi vulnerabil, rezultatul fiind un cerc vicios al dorinţei de mascare a vulnerabilităţii prin orice mijloc posibil.
Ingredientul principal al crimei îl putem căuta doar la maestrul literaturii de factură poliţistă şi horror, Edgar Allan Poe. În povestirea Pisica neagră, Poe face o incizie în conştiinţa omului banal şi observă că elementul-cheie al deschiderii sertarului bestial este raţiunea, sau mai bine zis, lipsa ei. Factorii care duc către calea crimei nu sunt importanţi, aceştia fiind doar nişte elemente adiacente care îi oferă un retuş final monstrului cu chip uman. Instinctul criminal îl coboară pe om în „beciul” umanităţii sale şi preia nuanţa infernală a felinei pentru a exemplifica întunericul conştiinţei sale.
Ceea ce putem afirma cu certitudine este că acest instinct există în fiecare dintre noi, fie acceptăm acest lucru, sau nu. Pentru majoritatea, acest sertar rămâne închis pentru întreaga lor existenţă. Putem fi însă convinşi că pentru noi va rămâne în permanenţă aşa?
Sursa foto: Wikimedia.org
