de Alez Szollo
Să fim sinceri. Românilor le place al naibii de mult să (se) înjure și insulte. Cred că la capitolul ăsta suntem primii în Europa, dacă nu chiar în lume. Repertoriul nostru include aștri, rude decedate, lucruri sfinte, legume, părți ale corpului și-așa mai departe. Ca să nu mai vorbim de apelativele de genul „prost”, „tâmpit”, „cretin” și altele care deja sunt la ordinea zilei.
Peste toate-acestea tronează însă cuvântul „handicapat.” Cuvânt care, în dicționar, are semnificația de „persoană care suferă de o infirmitate”. Românului, după cum știm, îi plac la nebunie și cuvintele lungi. Probabil pentru că dau impresia că specimenul care și-a băgat și și-a scos dotările de la natură în/din tot ce l-a enervat, are un plus de materie cenușie atunci când le folosește.
Astfel, acest cuvânt, care, în sine, nu este jignitor deloc (nu văd unde este insulta în a trăi și lupta cu ceva cu care te-ai născut), a ajuns să fie pervertit într-un mod care nu dă bine deloc, absolut deloc într-o societate care se vrea aliniată la normele „țărilor civilizate”, cum ne place să le spunem occidentalilor. Nu mai e suficient ca Gicu tractoristu’ să-și verse năduful pe un confrate mai neîndemânatic spunându-i că-i prost. În ziua de azi, nu de puține ori îl auzi pe Gicu explodând ca o bombă: „Ce-ai, băi, nene, ești handicapat?”
Cum spuneam, cuvântul în sine nu este o jignire, și nu-l voi considera niciodată așa. Însă orice cuvânt poate fi folosit în contexte nepotrivite, iar acest cuvânt cred că este cel mai elocvent exemplu din limba română. S-a ajuns până într-acolo încât este folosit chiar în media, de către oameni care, apărând în fața națiunii, ar trebui să-i servească drept exemplu. Pozitiv.
Am avut chiar și dezonoarea de-a auzi, în urmă cu ceva ani, un fost ministru spunând că el nu intră în „centre dă handicapați”, pentru că îl deprimă și-i fac rău cele văzute acolo. Aș putea să remarc o grămadă de nereguli în acest mod de exprimare. În primul rând, nu îi stă bine unui ministru să se exprime în asemenea hal. În al doilea rând, dacă nu intră în centrele mai sus menționate, pe care și eu le-am frecventat în copilărie (așa l-am și auzit pe domnul ministru), de unde știe că imaginile văzute acolo sunt atât de periculoase pentru sănătatea minții sale elevate? În al treilea rând, dacă, la noi, un ministru are o asemenea exprimare și atitudine, atunci cum Dumnezeu vrem noi să se schimbe ceva în felul în care este abordată problematica drepturilor persoanelor cu dizabilități din România?
Părerea mea sinceră, chiar dacă puțin radicală, va fi exprimată clar în cele ce urmează: nu putem să stăm și să așteptăm ca mentalitatea noastră colectivă cu privire la această chestiune să se schimbe, dacă nu vrem să și facem ceva în privința asta. Cred că ar fi cazul ca fiecare dintre noi să insulte așa cum trebuie (sau să nu o facă deloc) și să semnaleze imediat neregulile de exprimare ale celor din jur cărora le cam plac cuvintele lungi fără a le cunoaște sensul. De la tractoriști la miniștri.
Sursa foto: Wikimedia.org
