E trecut de mijlocul lunii iulie. Sezonul estival s-a deschis. Iar marile oraşe ale ţării s-au golit. Toţi tinerii aleargă, dând energic din mâini, spre munte sau mare, cu gânduri şugubeţe în minte. Perfect explicabil, ţinând cont că majoritatea acestor tineri au trecut prin experienţele numite tabere şcolare – când mergeai 200 de km pentru a vedea casa unde a copilărit un nene mort demult.
Când eram în şcoala generală ţin minte că am fost o dată în Grecia, dar asta a fost o excepţie, pentru că m-au momit cu nişte îngheţată. În majoritatea cazurilor, excursiile organizate de şcoală se rezumau la îngrămădirea elevilor în autocare prost (sau deloc) ventilate, după care un frustrat de şofer ne transporta într-o comună uitată de lume, unde eram obligaţi să ne uităm la nişte bolovani.
Ghidul – care, nu de puţine ori, era chiar frustratul – începea să turuie cum că „Aceste roci sunt compuse dintr-un strat gros de conglomerate, pământ şi granit carbonifer”. „Dar, oare e destul de mare ca să te ascunzi în spatele lui la V-aţi-ascuns-elea”, gândeam noi.
După care petreceam o noapte într-un hotel amărât, cu un acoperiş realizat din găuri, în cea mai mare parte, şi speram să nu plouă, pentru că ne-am fi înecat. A doua zi, morţi de oboseală, porneam spre casă în cea mai mare viteză şi ajungeam mai mult morţi decât vii.
Apoi, mai erau taberele sportive. Batalioane întregi de elevi erau depozitaţi pe Valea Prahovei, unde trebuia să facem marş forţat până la o cabană, să mâncăm un terci cu denumirea de „indigestie” şi, seara, să facem antrenamente la 2000 m deasupra mării. Oricine murea cu adevărat primea nota 4.
Astăzi, din câte înţeleg, lucrurile sunt diferite. Colegii fratelui meu dintr-un liceu de stat, vorbesc cu nonşalaţă despre cum o să vâneze elani în Alaska, sau cum o să schieze două săptămâni în continuu în Himalaya.
Nu sunt un expert, dar nu cred că bugetul de stat poate să finanţeze plecarea în Asia nici măcar a unei singure clase de elevi. Ceea ce înseamnă că respectivii copii au văzut lumea împreună cu părinţii. Ceea ce nu-i prea rău. Două beneficii rezultă de aici: văd ţări străine şi, cel mai important, nu sunt conduşi la Braşov de un frustrat.
Însă, la sfârşitul liceului, un absolvent va avea mai multe ore de zbor la activ decât toţi piloţii companiei Tarom puşi la un loc. Şi, cu numai 18 ani în spate şi mai mult de 50 în faţă, unde îşi vor petrece concediile? „Iar Cuba? Nu, scuze, dar am fost acolo în clasa a şasea!” Aşa că, tinerii vor ieşi de pe băncile şcolii fără să fie pregătiţi pentru lume, dar sătui de ea. Şi ăsta nu e un gând prea încurajator.
Facultatea îi va salva pe unii, desigur. Călătoriile cu prietenii din această perioadă sunt cele mai memorabile – cu condiţia să existe o limitare la băutură, desigur. Sau, în cel mai rău caz, alcoolul va mai şterge din amintirile vacanţelor din trecut, aşa că tinerii vor dori să le repete alături de prieteni.
Iar la finalul facultăţii vor fi atât de obosiţi şi sătui de excursii, încât îşi vor petrece următorii ani pe canapea, bând bere şi împuşcând zombi pe PlayStation.
Sursa foto: Wikimedia.org
Sau… vor face excursii pe Marte. Momentan sunt doar o posibilitate și destul de scumpe dar în 10-15 ani…