„Deşertul tătarilor”, sau o utopie a aşteptării

Distribuie!

de Daniela Lupaşcu

Această aşteptare încordată este groaznică. Sper că va dura. Oscar Wilde

Un scriitor italian. Suprarealist. O poveste de circa 200 de pagini şi 30 de ani.

Încă din primele pagini ale Fortăreţei, am privit acest roman ca pe unul al stagnării, cu o acţiune prinsă-ntr-un punct fix al timpului, care se desfăşoară mai mult în interiorul personajului principal decât în exteriorul acestuia.

Deşertul tătarilor lui Buzzati, romanul al cărui titlu a fost mai întâi Fortăreaţa, descrie în treizeci de capitole o aşteptare în spatele căreia, aşa cum însuşi autorul afirmă, se află moartea.

Giovanni Drogo, proaspăt numit ofiţer, este trimis la prima sa garnizoană, Fortăreaţa Bastiani, care se dovedeşte a fi şi ultima. Contrar aşteptărilor ofiţerului, dar şi a celorlalţi, fortăreaţa se află la o frontieră cu risc scăzut de război. Ori, aici, războiul reprezintă dorinţa cea mai arzătoare pentru a cărei împlinire personajul nostru va spera treizeci de ani; războiul este cauza principală pentru aşa-zisa „boală a fortului” – o boală transmisibilă şi caracterizată de speranţa eternă într-un atac al tătarilor dinspre nord. Deşi îşi doreşte să plece, să se transfere şi să se întoarcă la viaţa de dinainte de fortăreaţă, Drogo cedează, la fel ca ceilalţi, farmecului ciudat al fortului şi rămâne toată viaţa în acest spaţiu.

Personajele create de Buzzati în această lume aproape fantastică a aşteptării împart un destin aproape similar: o oarecare teamă de necunoscut se poate remarca la început, nerăbdarea de a pleca de la fortăreaţă nu întârzie să apară, iar nelipsită este amânarea unei decizii şi o speranţă aproape indestructibilă într-un destin glorios, sau dacă nu, măcar într-un sfârşit glorios. Această aşteptare a inamicului, iluzia războiului şi a gloriei sunt lucrurile care îl reţin pe Giovanni Drogo la fortăreaţă, dar mai ales, care îi definesc „destinul glorios”.

Părea evident că speranţele de odinioară, iluziile războinice, aşteptarea duşmanului care trebuia sa năvălească dinspre nord nu fuseseră decât un pretex pentru a da un sens vieţii.

Şi tot aşteptarea, ca un laitmotiv al condiţiei umane, transformă romanul lui Buzzati într-o parabolă care ne confirmă încă o dată faptul că omul poate fi  fericit sau măcar îşi poate imagina că este fericit dacă are ce aştepta, pentru că această capacitate de a transforma disperarea în speranţă este de cele mai multe ori cea care nu ne lasă să ne pierdem atunci când lucrul aşteptat întârzie să apară.

N-am să vă spun în încheiere dacă războiul cu tătarii a avut loc sau dacă viaţa lui Drogo a trecut inutil, ci am să vă las pe voi să aflaţi, să ghiciţi sau... să aşteptaţi.

Sursa foto: Wikimedia.org

Taguri

Arhiva

Be First to Comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*