The Weekend MacGuffin: În labirintul naturii nu există firul Ariadnei

Distribuie!

de Cosmin Acatrinei

Man must begin, know this, where Nature ends;
Nature and man can never be fast friends.
Fool, if thou canst not pass her, rest her slave!
” (Matthew Arnold)

Imaginaţi-vă natura ca un labirint. Înverzit, străbătut de triluri minunate şi de adieri răcoroase, plin de pomi, animale şi în centrul lui… omul. Din perspectiva omului, e un soi de paradis pe care îl are sub controlul său, însă întreaga splendoare sublimă a naturii îl face să uite că se află într-un labirint din care nu poate evada. După cum spunea George Carlin într-un celebru stand-up act al său, natura ne e superioară din toate punctele de vedere, iar specia umană nu poate avea decât aroganţa de a se declama superior acesteia, deşi ar trebui să îi fim recunoscători că ne permite să populăm această planetă.

Primul exemplu al naturii care adăposteşte în labirintul ei, fiinţa lipsită de apărare a civilizaţiei distructive, ne este oferit în filmul lui Guilliermo del Torro, El laberinto del fauno. Aici natura capătă o valenţa fantastică, ce are un rol contrastant cu artificialul sângeros creat de om. Dacă acesta încearcă să pună monopol asupra ei prin fapte odioase, care îl readuc la stadiul de bestie, natura îl transformă într-un minotaur şi îl claustrează în labirintul ei fantastic. Inocenţa este cheia prin care umanitatea reuşeşte să rămână, cu ajutorul naturii, în limitele raţionale care îi sunt caracteristice. Deşi firul Ariadnei este redus aici la conştiinţa Ariadnei, natura rămâne singurul stăpân pe care omul îl poate avea şi la care poate apela, acceptându-şi statul de vasal al ei.

Poate natura sa aibă o latură demonică? Poate! Rămânând în aceeaşi notă fabuloasă, Moara lui Călifar, a lui Gala Galaction, este elementul central al unei naturi bestiale. Întregul proces literar scoate în evidenţă relaţia oniric-realitate, însă natura, simbolizată de moara, care „măcina numai pentru stăpânu-su, Nichipercea”, şi iazul, „în care moara se privea de veacuri”, îl transformă pe omul naiv, întruchipat aici de tânărul păstor Stoicea, într-o păpuşă care nu are nici o şansă în faţa ei. Călifar e la rândul lui o marionetă, care e manipulat să îi ofere omului adevărata putere a naturii, o hipnoza a unei vieţi fericite, care e risipită fără milă exact în apogeul ei, modalitate prin care îi demonstrează fiinţei bicisnice din faţa ei că îi este mult superioară.

Omul, aflat în faţa vastităţii sublimului, nu poate decât să se supună, meditând în tăcere la rolul său. În piesa lui Sting, Desert Rose, omul este pur si simplu confuz în toată acea beţie peisagistică. Imaginea femininului se confundă cu măreţia naturii, iar îngenuncherea se produce ca un răspuns la „dulcea intoxicare” a conştiinţei sale, cu miresme de Eden, care provoacă o rememorare a singurului moment în care omul a fost stăpânul naturii. Utopia grădinilor în nisipul deşertului este dovada imposibilităţii umane de a interveni în cursul naturii, iar maratonul cronologic la care este supus, îl presează cu sublimul unei forţe căreia nu îi poate decât admira măreţia.

Matthew Arnold declară foarte cinic că acela care încearcă să fie în armonie cu natura, este un adevărat idiot. Din punctul său de vedere, omului îi este şi îi va fi imposibil să o domine, chiar dacă încearcă din răsputeri. Omul are aroganţa de a se considera un dumnezeu al propriului său univers, însă nimic din ceea ce poate el să facă, nu poate fi comparabil cu incredibila forţa a naturii. Încheind într-o notă ludică, îl parafrazez puţin pe Carlin: „Nature is fine. The people are fucked!”

Sursa foto: Wikimedia.org

Taguri

Arhiva

Be First to Comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*