The Weekend MacGuffin: Adevăr sau propagandă?

Distribuie!

de Cosmin Acatrinei

„ (…)how is it that of the four Evangelists only one speaks of a thief being saved. The four of them were there –or thereabouts– and only one speaks of a thief being saved.” (Vladimir, Waiting for Godot)

V-aţi întrebat vreodată de ce adevărul diferă câteodată de realitate? Cum pot fi cele două separate, şi mai ales de ce realitatea e întotdeauna adevăr, dar adevărul nu e mereu real? Realitatea e cumulul de evenimente care se întâmplă în jurul nostru, este unică şi imposibil de alterat. Adevărul, pe de altă parte, poate fi considerat o noţiune artificială, deoarece este fabricat de om, şi amintindu-ne de proverbul „Hoţul neprins, negustor cinstit.”, putem afirma că adevărul poate fi şi o minciună credibilă, care devine un fals doar în momentul în care îi este argumentat contrariul. În funcţie de capacitatea fiecăruia de filtrare a informaţiilor, omul decide dacă ceea ce îi este furnizat coincide sau nu cu versiunea sa, dar nu poate fi niciodată complet convins că aceasta este în deplină conformitate cu realitatea la care este conectat.

După această introducere, oarecum ambiguă, care ne duce cu gândul la artificialitatea existenţială din Matrix, sau în fabricarea „adevărului” din distopia lui Orwell, aş vrea să ne oprim la piesa lui Samuel Beckett, Waiting for Godot, şi în special la dialogul despre cei doi tâlhari, crucificaţi de-a stânga şi de-a dreapta lui Iisus, din debutul operei. Vladimir ridică problema acurateţii informaţiei din Biblie, textul sfânt al creştinismului, carte care se presupune că deţine adevărul suprem al umanităţii. Vladimir se întreabă de ce dintre cei patru evanghelişti care au relatat evenimentele din timpul crucificării lui Iisus, doar doi îi menţionează pe tâlhari, şi din aceştia doi, doar unul a scris despre izbăvirea unuia şi damnarea celuilalt. În esenţă, problema nu e doar neconcordanţa dintre cei patru evanghelişti, ci şi faptul că relatarea celui care a scris despre antiteza celor doi tâlhari a fost adoptată ca cea reală, deşi acesta se află în minoritate faţă de ceilalţi trei. Dorinţa fiinţei umane de a vedea o cale de izbăvire în toate acţiunile sale alterează realitatea, şi acceptă astfel doar versiunea care este rentabilă nevoii sale, neţinând cont de posibilitatea unui adevăr majoritar, neimportant pentru el.

Dubiul şi incertitudinea, care planează asupra omului în permanenţă, sunt explorate şi de către cei de la Queen, în una dintre cele mai cunoscute melodii ale lor, Bohemian Rhapsody. Încă din debutul acestuia putem observa nesiguranţa omului, captiv în propria realitate, având însă libertatea să se întrebe: „Is this the real life? Is this just fantasy?”. Interesantă este şi folosirea cuvântului landslide care în afara sensului geografic, înseamnă şi câştigarea printr-o majoritate covârşitoare, la fel precum cea din piesa lui Beckett, cea care poate deţine adevărul absolut, dar care nu este întotdeauna şi o majoritate reală. Trecând prin mai multe registre muzicale diferite, care denotă tumultul vieţii şi varietatea de gânduri şi acţiuni, protagonistul, care are pe umerii săi o crimă ce îi tulbură conştiinţa, conchide cu o nepăsare caracteristică omului neputincios în faţa destinului: „Nothing really matters (...) Any way the wind blows”, subliniind şi mai mult ideea din piesa lui Beckett, aceea a existenţei supusă sorţii, asupra căreia omul nu are niciun control.

Revenind la diferenţă dintre adevăr şi realitate, şi mai ales la cea dintre minoritate şi majoritate, în 12 Angry Men, al lui Sydney Lumet, ne este demonstrat cum minoritatea, în cazul de faţă, unul dintre cei doisprezece juraţi, poate avea o opinie care să-i influenţeze pe ceilalţi şi care să determine adevărul promovat de aceasta. Cazul de crimă pare, în primă instanţă, unul clar, iar vinovăţia acuzatului pare ca şi demonstrată, având în vedere numeroasele dovezi acuzatoare. Cu toate acestea nu se poate crea o majoritate absolută, necesară stabilirii unui verdict, şi deşi realitatea este absentă, întrucât nu ştim cu siguranţă dacă cel acuzat este vinovat sau nu, adevărul este precum o minge de ping-pong care cade şi în terenul acuzator, dar şi în cel izbăvitor. Filmul oferă şi un cadru claustrant, care contribuie şi el la presiunea care pluteşte deasupra celor doisprezece, iar ritmul este unul ameţitor, dezvoltându-se dintr-o stare latentă şi degajată, evoluând într-unul alert, chiar nail-biting pe alocuri.

Putem, aşadar, să fabricăm numeroase adevăruri, dar în unele cazuri nu vom şti niciodată realitatea: în cazul istorisirii biblice, nu putem şti cu siguranţă dacă au existat cei doi tâlhari, şi nici dacă unul din ei a fost izbăvit, precum nu putem şti nici dacă acuzatul din pelicula lui Lumet era într-adevăr vinovat sau nu. Putem şti doar că omul va căuta, şi îşi va argumenta întotdeauna obiectiv alegerea, calea cea mai accesibilă, şi adevărul cel mai la îndemână. Până la urmă, aşa cum zice Estragon în piesa lui Beckett: „People are bloody ignorant apes.”

Sursa foto: Wikimedia.org

Taguri

Arhiva