Politicul (cu)minte: Schimbarea dinamicii protestului politic – câteva considerații

Distribuie!

de Bogdan Țopan 

Foto: Lupșe Mihai

Cel de-al cincilea articol al rubricii „Politicul (cu)minte” stă sub semnul actualității, încercând, la fel ca de fiecare dată, să mărească comprehensiunea cititorului în legătură cu fenomenele politice din realitatea imediată. Această temă a fost aleasă de către noi prin prisma faptului că acest subiect este vast, pasionant, dar mai ales profund înrădăcinat în tradiția politică europeană.

Observând multitudinea de proteste existente, atât la nivel național cât și la nivel internațional, am dat curs unei nevoi firești de cunoaștere care se materializează în această săptămână printr-o serie de explicații succinte asupra dinamicilor care guvernează protestul politic.

Mult mai corect din punct de vedere politic, chiar dacă relativ puțin utilizat la nivel național, prin protest politic vom înțelege în cadrul acestui articol ceea ce în mediul academic internațional este numit „contestație politică”, legitimând această dihotomie prin faptul că protestul poate fi mai mult decât simpla contestație politică, pe care o vom explica mai târziu și o vom reține drept definiție generală.

Pentru a ajunge la explicații mai complexe ale fenomenului, vom porni de la simpla analiză etimologică a susmenționatului concept de contestație politică. Venită din verbul latin testari (a mărturisi, n.r.) cu prefixul cum, și mai târziu con, această expresie poate fi adaptată în cadrul expresiei „a mărturisi în forță”.

În aceeași ordine de idei, în cadrul dinastiei Iulio-Claudiene această expresie a căpătat înțelesul de a pleda producând martori, de unde dubla turnantă a acestei expresii, refuzul unui anumit lucru oferind legitimarea acestei contestații, adică explicația logică a refuzului. Se poate face, cu siguranță, o analogie între termenul clasic de contestație și accepțiunea protestului politic al zilelor noastre. Între cele două, o definiție care să cuprindă întregul înțeles al zilelor noastre este „expresia unui dezacord manifestat în raport cu valorile politice dominante”.

Pentru a restrânge câmpul vast de studiu al acestui subiect, trebuie să facem o precizare clară: contestația politică nu este posibilă decât în statele guvernate liberal și cu un anumit nivel de pluralism politic, existând chiar și o catalogare a regimurilor politice pe baza gradului de acceptare al protestului politic.

În cadrul statelor autoritare, protestul este tratat cu opresiune. În cadrul statelor totalitare, protestul este tratat prin ignorare și unanimitate (prin catalogarea protestatarilor drept elemente recalcitrante care instigă la violență și prezentarea lor drept elemente care trebuie să fie înlăturate pentru bunul mers al societății respective). În cadrul  statelor cu un nivel ridicat de pluralism politic, protestul politic este terminat printr-un amplu program de gestiunea conflictelor, care ajunge la baza problemei reușind, astfel, să deschidă drumul anevoios al medierii între diferiții participanți ai conflictului.

Trebuie, însă, să ne întrebăm dacă această contestație politică schimbă total spiritul revoluționar pe care protestul politic l-a avut până cu puțin timp în urmă.

Pentru a începe explicația acestui fenomen, trebuie să menționăm încă de la început că întreaga economie a protestului s-a schimbat în ultimii 20 de ani. Acest lucru provine atât din faptul că noile tehnicii de comunicare au putut să aducă protestatarii mai aproape unii de ceilalți, cât și prin faptul că represiunea asupra protestatarilor a fost cizelată, urmând să analizăm fiecare dintre aceste aspecte individual.

În primul rând, dimensiunea comunicării s-a schimbat. În ultimii doi ani, am asistat la mai multe șiruri succesive de revolte catalogate drept „revoluții 2.0”. Rețelele de socializare au transformat proteste relativ izolate în grupuri de acțiune bine conturate într-o colaborare perfectă, care au reușit într-un final să se definitiveze în adevărate mișcări de stradă.

Trebuie să luăm în calcul că și nivelul de democratizare al societăților s-a schimbat foarte mult, cel puțin la nivelul Uniunii Europene a celor 28. Vechea tactică de „a bate mai întâi și de a pune întrebări mai la urmă” nu mai funcționează, atât prin prezența presei (gata să supradimensioneze și să mediatizeze orice ciocnire) cât și prin profesionalizarea forțelor de ordine, de-acum orientate spre prevenție mult mai mult decât spre acțiune.

În același timp, implicațiile politice ale protestului s-au schimbat. Apariția unor organizații non-guvernamentale specializate în protejarea drepturilor protestatarilor a fost un beneficiu spre democratizarea protestului, atât din punct de vedere al sprijinului efectiv dat cauzei protestului, cât și ca și actori guvernamentali, funcționând ca și un centru de mediere sau măcar de informare între protestatari și puterea politică. Tehnica referendumului, folosită la scară mare în zilele noastre, face sufragiul mult mai ușor în cazul unor teme sensibile, a căror acceptare ar putea avea un efect îndelungat și poate, permanent.

Mentalitatea protestatarilor referitoare la acțiunea lor colectivă reprezintă un amănunt interesant al acestui subiect. Dacă mediatizarea (sau lipsa acesteia, uneori) și virulența internetului au funcționat drept motor de instigare, protestul manifestanților stă și el sub semnul specializării. Site-uri precum www.takethesquare.net învață protestatarii cum să manifeste fără a ieși din legalitate și fără a degenera într-o manifestare violentă.

Diferența principală care trebuie făcută între contestatar și revoluționar este asupra rezultatului final al protestului. Dacă revoluționarul vrea să schimbe ceea ce exista cu ceva nou, contestatarul funcționează într-o etică mai pragmatică, încercând să ajusteze politicile publice pentru a coincide finalului dorit de către el. Altfel spus, critica unor  acțiuni mai mult decât critica unui sistem. Cea mai mare diferență, însă, este la nivelul câștigului politic imediat. Față de mișcările contestatare anterioare, protestele zilelor noastre au avantajul că nu caută un lider politic care să își asume protestul. Orice figură politică ce încearcă printr-un mit arhetipal de „erou salvator” să câștige capital politic din protest este rapid criticată de către manifestanți. Ceea ce dă și mai mult credit popular mișcării (neintrând aici într-o discuție foarte complicată asupra reinventării stângii politice în cazul unor astfel de mișcări).

Pentru a încheia, nu am vrea să se înțeleagă faptul că scopul acestui articol este un îndemn la protest și că orice protest este bun.

Protestul este un mijloc eficient de luptă politică atunci când folosirea lui excesivă nu îl duce în derizoriu. Atunci când protestul are o anumită greutate politică și protestatarii o anumită perseverență gradul de maleabilitate al politicilor publice crește și el exponențial cu numărul protestatarilor.

Politica înseamnă în același timp și continuitate și schimbare, iar protestul, precum și schimbarea sunt bune atunci când ele doresc să ajungă la „binele societal” despre care discutam în primul articol al acestei rubrici.

Politica e între oameni și viața lor de fiecare zi.

Bogdan Țopan este student la Institutul de Studii Politice din Paris, specializat în politica Europei Centrale și Orientale.

Pentru o înțelegere aprofundată a subiectului recomandăm următoarele surse :

CANONNE, Justine - « Indignés: les nouvelles formes de protestation », Sciences humaines 3/2012 (N° 235), p. 41-41

FOUGIER, Eddy - « De l'altermondialisme aux « Indignés »: un nouveau souffle pour la contestation du capitalisme ? », Revue internationale et stratégique 2/2012 (n° 86), p. 26-36

CROSSLEY, Nick - Global Anti-Corporate Struggle: A Preliminary Analysis, The British Journal of Sociology , Vol. 53, No. 4 (Dec., 2002), pp. 667-691

EDELMAN, Marc - Social Movements: Changing Paradigms and Forms of Politics, Annual Review of Anthropology , Vol. 30, (2001), pp. 285-317

 

Taguri

Arhiva