de Bogdan Minuţ
Sunt un mincinos. Să nu aveţi încredere în ce vă spun. Dar eu vă voi spune oricum. The Decemberists sunt cei mai tari. Am descoperit această trupă foarte recent, aşa că îmi va fi mai dificil decât în articolul precedent să-mi depăşesc propria subiectivitate în ceea ce priveşte muzica acestor băieţi. Greşesc când spun băieţi, pentru că la clape ni se prezintă Jenny Conlee, după umila mea părere, nucleul acestei trupe, deşi sunt singur că mulţi vor dezaproba.
Albumele lor sunt unul după altul o incursiune în inima întunecată a muzicii, şi totodată o ieşire la suprafaţă cu artefacte pentru expus. „Povestea drumului spre casa mea” este un hit din prima. Poţi să-ţi spui că are un refren foarte, foarte clişeizat însă restul versurilor parcă elevează şi această explozie repetitivă. Acesta este elementul fundamental care diferenţiază The Decemberists de alte trupe. Acesta şi apetenţa vizibilă pentru progresiv, după cum vedem încă din primul album în Odalisque. Nu întâmplător am spus că sunt o incursiune în inima întunecată a muzicii, deoarece la ei se regăseşte o tendinţă, pe care până acum am mai întâlnit-o atât de vizibil doar la Pink Floyd, de a intra în obscurităţi ritmice şi armonice pentru ca apoi să iasă la suprafaţă o muzică pură şi simplă, lipsită de pretenţiozităţi. „Lamentarea legionarului” este o altă melodie superbă de pe albumul lor de debut.
Şocul poetic va avea loc, dacă nu v-a cuprins deja, odată cu Los Angeles, I’m Yours. The Decemberists sunt trupa ce sintetizează perfect frumosul cu experimentalul, în nişte melodii care nu te uimesc la început, dar te fascinează mai apoi. În „viaţa soldăţind” ai impresia că se vorbeşte o altă limbă până ajungi la pre-refren unde respiri uşurat, când reuşeşti să înţelegi măcar unele cuvinte. Este fantastic cum în fiecare cântec există câte un detaliu ce aparţine de acea serendipity definită de Roger Waters, un sunet ciudat, o improvizaţie fericită, nişte interjecţii care te fac să râzi (de exemplu: „funiculi, funicula!”). Odată cu Hazards of Love, trupa atinge apogeul complicităţii muzicale şi se reîntoarce la normal în ultimul album, însă această întoarcere este încă şi mai glorioasă.
Melodii fantastice sunt toate cele ce depăşesc bariera de zece minute (The Perfect Crime, The Tain, The Crane Wife 1 & 2), însă din toată discografia lor, melodia mea preferată este The Island.
V-am spus că am să vă mint şi aşa am făcut. Haideţi acum să ascultăm relaxaţi toată nesfârşita listă de cântece. Favoritul meu îl puteţi găsi unind literele în bold din acest paragraf, rezultatul reprezentând primele două cuvinte din nume. Prea v-aţi obişnuit să dau link la orice referinţă!
E destul de greu să-ți iasă mixul acesta de versuri pretențioase armonizate pe ritmuri de dănțuială. Adică în creierul uman se produce o disonanță; imaginează-te dansând și apoi „ia să ascult și versurile”, deja începi să te oprești. Nu știu de unde comparația cu Pink Floyd întruna, aici vorbim de indie-rock, eventual și folk. Melodiile floyd te setează direct pe contemplativ, iar cele mai ritmice sunt de regulă cu valențe satirice. Mie personal nu-mi place valul acesta de muzică, a se vedea și cazuri de genul Mountain Goats(la care pot găsi unele piese ok, cum sunt convins că și la Decemberists) sau Iron&WIne. All in all, congrats pentru curajul de-a aduce trupe de genul la public și mai aștept review-uri:)