The Wednesday Music Spotlight: Master of Puppets

Distribuie!

de Bogdan Minuț

Când m-am îmbarcat în a scrie această rubrică aveam în minte o idee de articol puţin mai abstractă, iar pe parcursul a ultimelor aproximativ douăzeci şi opt de miercuri, această secţiune a site-ului pe care vă aflaţi aproape că a prins viaţă proprie, s-a ridicat de pe masa de operaţie a doctorului Frankenstein şi s-a demonstrat ca având conştiinţă proprie asemenea unui android dintr-un viitor (aproape) utopic. Astfel, ca orice altă entitate superioară, vagă şi necuantificabilă – fie ea un zeu sau un diavol – mi-a cerut sacrificii de-a lungul timpului şi acum, că tot ne apropiem de Hollow’s End, am decis să-i fac o ofrandă – de data aceasta, benevol – şi anume albumul Master of Puppets.

Nu am să încep să contest şi să desfiinţez acest album clasic al celor de la Metallica, pentru că nu aş avea ce să scriu. Ci cu uneltele scriitorului în mână am să caut şi eu printre sicriele cu idei ale minţii mele – întocmai cum în filmul The Good, the Bad and the Ugly, al lui Sergio Leone, urâtul caută aur într-un cimitir – scenă pe a cărei fundal este deja celebra piesă a lui Ennio MorriconeThe Ecstasy of Gold, care de altfel a servit drept cântec-de-apărut-pe-scenă al trupei. Din această scenă este inspirată şi imaginea de pe coperta-faţă a albumului.

Nu cred că o să mă condamne cineva dacă voi spune că din toată discografia Metallica, acest album, lansat în 1986, mi se pare de departe cel mai bun – muzical, liric şi conceptual. Totul se deschide frumos, prin Battery, cu trei chitări acustice/clasice ce îngână o melodie aproape neoclasică. Totul devine electric şi senzaţia specifică trupei pare să se apropie. Apoi melodia explodează pur şi simplu cu rifful neiertător al lui James Hetfield. Dar nu am venit aici să vă vorbesc despre muzică neapărat – aş fi plictisitor, pentru că s-a vorbit şi răsvorbit despre aceste opt piese.

Agresivitatea albumului combinată cu muzicalitatea face totul să îţi creeze o atmosferă pe alocuri lugubră şi pe alocuri meditativă. Este defapt o metaforă foarte complexă a vieţii: ritmul ce pare că nu mai încetineşte pe alocuri, şi care apoi devine foarte calm şi chiar dansabil. Dintr-o meditaţie pe tema vieţii ce trece foarte repede în prima melodie, piesa-titlu este o uşoară critică adusă instituţiei bisericii în general – eul vorbeşte din ipostaza unui zeu ce se bucură să tragă sforile adoratorilor săi şi astfel se înfiripă ideea că urmărirea oarbă a unui zeu, oricât de moralmente corect ar fi acesta, este acelaşi lucru cu urmărirea unui diavol cu întruchipare angelică.

În The Thing That Should Not Be, este revizitat motivul lui Cthuluh – creatura fantastică creată de imaginaţia lui H.P. Lovecraft în The Call of Cthulhu. Un artificiu foarte frumos al lui Lovecraft este exploatat şi de Metallica – în nuvelă, sunt descrise elemente de arhitectură obscură ce alcătuiesc creatura gigant, colţuri concave şi alte astfel de lucruri ce par implauzibile – lucruri ce nu ar trebui să existe şi totuşi sunt. Piesa următoarebalada albumului – este, pe lângă o gură de aer după ciudăţenia piesei anterioare, o explorare a subconştientului – eul se identifică drept un om izolat într-un sanatoriu şi ce se consolează cu ideea că este într-adevăr debil mintal. Treptat versurile se transformă în monologul unui psihopat ce vede în cuvântul prietenos „a omorî”  singura cale de a se exterioriza. Disposable Heroes este una dintre piesele de concert cele mai bune ale trupei. Liric nu este decât o critică, foarte puternică în imagini, adusă sistemului militar american şi a faptului că cei care intră în acest sistem sunt bântuiţi de impresia că moartea este misiunea lor finală, la care se înrolează de bunăvoie. Leper Messiah continuă tema deschisă de Master of Puppets cu ideea că Dumnezeul propovăduit de biserică este doar o mesia a leproşilor, adică o necesitate şi nu un principiu la care ajungi prin credinţă adevărată – îţi poţi cumpăra locul în rai printr-o contribuţie activă în viaţa bisericească – astfel, devenind un voluntar fără coloană vertebrală al unei instituţii ce vinde credinţă falsă şi speranţă în nimic. Momentul integral muzical al albumului – Orion – a setat ştacheta foarte, foarte sus pentru trupele ce au urmat după Metallica; este o piesă perfectă de heavy metal instrumental – deşi acesta este un gând juvenil, încă mi-l menţin: nu cred că se poate compune o piesă mai bine echilibrată între genul clasic şi genul metal. Damage Inc. este un final demn de un album aproape perfect, este foarte posibil cea mai agresivă piesă a lor. Liric este o călătorie macabră a unei pseudo-corporaţii care se ocupă cu aducerea zilei de apoi. Şi acum pentru o notă mai normală: desigur, multe dintre ideile din versurile acestea s-au clişeizat de-a lungul timpului, însă asta nu reduce deloc din puterea albumului.

Nu vreau să lungesc prea mult articolul, aşa că am să închei. Dacă nu aţi ascultat până acum Master of Puppets, atunci acum este ocazia perfectă, poate că morţii nu se vor trezi la auzul cvartetului celor patru călăreţi ai apocalipsei.

Sursa foto: Wikimedia.org

Taguri

Arhiva

Be First to Comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*