de Bogdan Minuţ
Plouă. Eşti pe stradă, fără umbrelă. E seară şi nu ştii de unde să iei autobuzul. Un fulger luminează bulevardul. Asculţi instinctiv după tunet. Atunci îţi atrage atenţia o muzică familiară pe care o simţi venind dintr-un pub. Te simţi ca-ntr-un film hollywoodian plin de clişee. Totuşi te gândeşti că o seară atât de plângăcioasă cere muzică la fel de melancolică. Ieşi de sub adăpostul unei streşini şi apucând mânerul uşi, împingi în timp ce scârţâitul balamalelor se confundă cu sunetul scos de instrumentul care până atunci îl credeai o voce.
Totul este în tonuri întunecate. Cel mult douăzeci de persoane singuratice sunt împrăştiate pe la mese într-o sală mare şi prăfuită. Toţi au pe ei cămăşi murdărite de ziua lungă şi călduroasă, au feţele plecate. Într-un colţ un barman bătrân lustruieşte nişte pahare repetând aceeaşi mişcare mecanic şi totodată primitor. În colţul opus vezi motivul intrării tale: sub nişte reflectoare oarbe patru oameni sunt prinşi într-un jazz lent. În stânga de tot, lângă un perete de pe care se desprinde varul, un pianist îşi vede de treabă, cântând la ruina unei pianine. Un toboşar îşi şterge praful de pe alama spartă a cinelelor cu nişte pensule de jazz – sunetul lor se confundă cu mătura unei femei de serviciu pe care de abia acum o observi. Lângă setul de tobe, un contrabasist se leagănă odată cu instrumentul său, părând că amândoi mai au puţin şi adorm. În prim plan îl vezi pe trompetist, lângă un microfon vechi.
Eşti total ieşit din peisaj. Ai un tricou galben cu scris mare pe el, nişte pantaloni scurţi şi nişte căşti atârnate de gât. Realizând că nu te bagă nimeni în seamă, ai vrea să ieşi mai repede din locul în care nu te potriveşti însă, îndreptându-te spre uşă, realizezi că acum ai o cămaşă albă pe tine, nişte pantaloni simpli şi o jachetă de ploaie, subţire, pe care o duci pe umăr. Măturătoarea trece pe lângă tine, te priveşte întrebătoare şi face un semn către bar. Te aşezi şi spui că nu ai bani, că ai vrea doar un pahar cu apă. Aşteptând, realizezi că vocea este un instrument la fel de puternic precum trompeta. Ascultând ai senzaţia că solistul a venit din trecut printr-un fel de maşină a timpului. Barmanul îţi dă paharul cu whisky… simţi că parcă nu ai cerut asta, dar nu mai contează. Nimic nu mai contează.
Jazzul este o maşină a timpului. Chet Baker este una dintre comorile cele mai de preţ ale acestui gen. Melancolia ar plânge dacă ar auzi muzica lui. Am decis să scriu acest articol, într-un stil mai pretenţios, pentru a-i aduce un omagiu. Sper ca Chet să vă minuneze şi pe voi, ca şi pe mine. Melodia mea preferată este For Heaven’s Sake.
Mult după ora de închidere, te trezeşti dintr-o transă, îţi pui haina de ploaie. Te duci şi te uiţi la scena goală, nu vrei să rupi iluzia. Te duci spre uşă. Ieşind auzi un tunet uitat. Te trezeşti. Nu mai plouă. Realizezi că eşti sub o streaşină. Realizezi că totul a fost un vis. Realizezi că eşti încă îmbrăcat în cămaşă.
Sursa foto: Wikimedia.org
