Blogul ăsta nu este făcut ca să vă plictisească. Am menționat încă de la început că lucrurile pe care le spun aici nu trebuie să fie savante, ci aș spune că au intenția să stârnească interesul asupra temelor politice (mai ales teme care se extrapolează și în viața socială).
Astfel încât vreau să vă povestesc dilema zilei mele.
Având puțin timp liber am fugit să iau bilete la teatru, pentru că de-obicei nu am timp pentru astfel de mici delicii personale. Am vrut să merg la un spectacol al cărui afiș îl văzusem cu câteva zile înainte, dar deja toate biletele erau vândute. Cum doar astăzi maiaveam liber, am cerut bilete pentru celălalt spectacol care se juca (aparent un spectacol pe teme social-politice, după cum era scris în program). M-am dus, am răpit repede de la alte activități compania potrivită pentru un astfel de spectacol și am ajuns la teatru.
Stat la coadă în francez, fără coate date, fără injurii suflate între dinți, o așteptare plăcută în foaierul teatrului.
Am intrat în sală și m-am scufundat instant în scaunul extrem de comod.
Deschid programul spectacolului și citesc „La meilleure part des hommes” (Cea mai bună parte a bărbaților), după romanul cu același nume al scriitorului francez Tristan Garcia, regia și adaptarea Pauline Bureau .
Vă fac aici o scurtă traducere a sinopsisului ca să vă faceți o idee asupra conținutului :
Cea mai bună parte a bărbaților – De la apariția bolii SIDA până la alegerea lui Nikolas Sarkozy în 2007, patru personaje și două generații se încrucișează, se iubesc și se distrug reciproc. Împreună cu ei și cu cei ce îi înconjoară asistăm la spectacolul unei iubiri absolute urmate de o ură radicală, dar și la nașterea fericită, și într-un sfârșit, bolnavă, a unei perioade decisive în istoria sexualității și a politicii occidentale. Lectura, adaptată după romanul lui Tristan Garcia, vorbește despre cele mai multe dintre trădările posibile, făcând portretul celei mai rele părți a bărbaților și – privind fotografia în negativ – a celei mai bune.
Bun, sună interesant, o temă foarte dezbătută în Franța, însă nu am de gând aici să fac o recenzie a spectacolului pentru că nu am formația necesară, dar personal mi-a plăcut mult și vă recomand să îl vedeți dacă aveți vreodată ocazia.
Ajungem aici din nou la postmodernism. Abordare postmodernă (sală studio, proiecții, muzică live, decor minimalist și interesant). Nuditate și sexualitate. Dialoguri mecanice, din care pulsează viața și monologuri introspective prin care fiecare personaj refulează, puțin important pe lângă substratul spectacolului.
Acesta vorbește despre șansa care poate fi dată persoanelor infectate cu virusul HIV, dacă beneficiază de tratamentul corespunzător. Vorbește deasemenea despre tragerea la sorți care a avut loc în Franța în momentul în care un nou medicament pentru HIV a apărut pe piață.
Cât de politică este salvarea vieții unui om?Foarte politică. Îmbinarea sferei politice cu sfera personală poate fi dificilă. Radiografia acestei îmbinări scoate la iveală drame condamnabile și procese de conștiință care nu au fost făcute niciodată.
Reprezintă oare acestă radiografie un act de trădare a politicii în fața persoanei lipsite de apărare? Este lipsa oferirii ajutorului o condamnare? Un act de divinizare al autorității politice?
Greu de spus, dificil de pus în perspectivă, imposibil de dat un verdict asupra situației.
