Sunt artist, gen

Când eram prin clasa a unșpea am fost diagnosticată, la un cabinet psihologic la care îmi făcusem niște teste de personalitate, cu o afecțiune incurabilă: fire artistică. Doamna psiholog de acolo mi-a explicat că răspunsurile mele la teste înclinau în proporție de peste 90% spre concluzia asta și că, prin urmare, puteam să aleg oricare dintre cele două facultăți care mă atrăgeau, pentru că ambele cereau creativitate – facultățile fiind Arhitectură vs. Comunicare și Relații Publice. Am rămas mască. Cum să-mi dea un răspuns atât de evaziv după atâtea ore de încercuit si bifat răspunsuri? M-am gândit ulterior că dumneaei nu a vrut să mă influențeze direct, pentru că verdictul „artistă” pe care mi-l dăduse era de ajuns ca să-mi îndrepte pașii în direcția corectă.

Așa că nu m-am dus la Arhitectură, unde simțul artistic m-ar fi ajutat într-o proporție infimă, restul fiind răbdare, exercițiu, calcul de proporții și multă Cola. Însă nu povestea mea e interesantă, ci cea a unei generații întregi de mici artiști, de tineri însetați de înțelesuri profunde mai mult decât de utilitatea practică, pe termen scurt, a realității înconjurătoare. Sunt convinsă că armata asta de visători are un potențial creativ imens. Există totuși o „bubă” care inhibă manifestarea acestui potențial: ignoranța.

Visătorii nu citesc ca să-și alimenteze imaginația, ci fumează, că-i mai rapid efectul. Visătorii nu-și bagă nasul în chestiuni politice, că acolo miroase prea urât pentru nasurile lor idealiste. Visătorii se apucă să scrie și au senzația că au un stil și o perspectivă unică – asta pentru că nu i-au citit pe alții, ceva mai bătrâni ca ei. Visătorii își încearcă norocul la UNATC sau la UNARTE și ies din facultate debusolați, convinși că n-are nimeni nevoie de ei în țara asta. Ce-i drept, suntem prea mulți, iar România încă nu a gustat destulă cultură ca să-și obișnuiască papilele gustative cu finețuri și să ceară, de la sine, mai multă cultură.

Simțul artistic strălucește în populația acestei țări mai mult decât la alte nații. Zilele trecute urmăream o comedie nemțească foarte slabă, fără gust și neunitară, întrucât coloana sonoră era în discordanță cu situațiile surprinse. Despre umor nu comentez, poate au nemții glumițe specifice care pur și simplu mă lasă rece. I-am iertat pentru dezastrul ăla de film, găsindu-le scuza în faptul că, la ei, simțul practic e dezvoltat la maxim. Așadar, produsele și serviciile lor vor fi întotdeauna excelente, mai puțin ceea ce produc pentru suflet.

Nu numai în domeniul cultural poți să-ți manifești creativitatea, ci în aproape orice sferă a socialului. Nu degeaba mi-a spus psihologul: „Alege ce vrei. Oricare ți se potrivește.”. Așa boemă cum mă simt câteodată, îmi place să fiu conectată permanent la evenimentele politice și economice internaționale, pentru că altfel n-aș ști pe ce lume trăiesc. În felul ăsta, îmi construiesc o imagine de ansamblu asupra societății și pot să-mi folosesc imaginația în soluționarea unor probleme reale.

Până la urmă, simțul artistic dezvăluie o sensibilitate fină la detalii care, în timp, se conturează într-un spirit de observație foarte util în diverse conjuncturi. Iar dacă acest simț vine la pachet cu plăcerea lecturii, dezvoltă un individ perspicace, care are asupra celorlalți câtă influență își dorește. Doar Hitler a vrut să fie pictor, nu?

Diana Poleac

Ilustrație de Cristina Stan

Related posts:

Wannabe… artist?! Leonard Cohen, un artist pentru București Din pridvorul bisericii: Despre succesul unui artist Un artist al benzilor desenate: Sandu Florea („Români cu care ne mândrim”)