de Claudia Moscovici
În calitate de scriitoare şi cetăţean român, sunt foarte intrigată şi sincer, oarecum nedumerită de obsesia Americii pentru vampiri şi legenda lui Dracula.
Cărţile şi filmele cu vampiri par să fie din ce în ce mai populare, chiar dacă ele sunt uşor satirizate de alte filme şi cărţi cu vampiri. Din ce pot observa, acest curent nu pare a fi la fel de popular în Europa. Asta mă face să mă întreb: de ce e America obsedată de vampiri? Am ajuns la 5 motive principale:
1. Exotism.
Legenda originală a lui Dracula provine dintr-o ţară a cărei istorie şi tradiţie sunt străine majorităţii cititorilor americani, care concep România ca fiind un loc îndepărtat şi exotic. Chiar şi aşa, majoritatea europenilor sunt relativ familiarizaţi cu România. Îl ştiu ca pe un loc afectat de efectele devastatoarei istorii totalitare (mai întâi sub conducerea Gărzii de Fier, apoi de o lungă perioadă de comunism). O ţară care se chinuie să iasă la lumină după un trecut întunecat, care a făcut faţă unor provocări economice şi politice enorme. Pentru francezi, cel puţin e un loc cunoscut de asemenea datorită imigranţilor din ambele părţi ale spectrului societăţii: exodul ţiganilor, care sunt adesea asociaţi cu hoţii de buzunare şi un stil de viaţă nomad, şi câţiva dintre cei mai controversaţi intelectuali şi artişti europeni. Dar când spui unui american că eşti din România, cel mai des, primul lucru la care se va gândi nu va fi Eugen Ionescu, Mircea Eliade sau Herta Muller, ci Dracula. Vlad Tepeş, de asemenea ştiut ca Vlad the Impaler (conducătorul Valahiei între anii 1456 -1462) captează cititorii cu lipsa lui de umanitate notorie. E faimos pentru pedepsele sadice pe care le-a exercitat asupra inamicilor turci cât şi asupra oricui îi încalcă legea. Legenda spune că îşi lua cina privind prizonieri traşi în ţeapă în faţa ochilor lui. Ceea ce mă duce la el de-al doilea motiv…
2. Farmecul nefastului.
Vampirii – aceste fiinţe liminale între un spirit întunecat şi răul uman – reprezintă puterea întunecată asupra căreia noi avem control limitat. Răul ne seduce, doar pentru a ne distruge apoi. Muşcătura unui vampir e asociată cu sexualitatea dezlănţuită. Vampirii, ca şi prădători sociali, absorb toată vitalitatea, sângele şi sănătatea fiinţelor umane înainte de a trece la următoarea victimă. Dar de ce oare, m-am întrebat eu, nu citim despre ei în forma lor umană, ca şi Scott Peterson-ii acestei lumi? De ce alegem să îi vedem şi să citim despre ei ca fiind în afara lumii noastre?
3. Răul.
Răul uman este imposibil de evitat. Se află peste tot în jurul nostru. Citim despre el in paginile cărţilor de istorie şi îl vedem la ştiri: pornind de la amintirile Holocaustului care ne bântuie, la genocidele staliniste, la cele mai noi seriale cu crime de la televizor. Datorită faptului ca suntem martori la cruzimea prădătorilor sociali în fiecare zi, nu suntem atât de intrigaţi de aceste deviații aşa cum suntem de echivalentul lor inuman, vampirii. Familiaritatea nu ne intrigă, ne plictiseşte. În acelaşi timp, răul în forma sa umană îi face pe oameni să se simtă teribil de inconfortabil. Nu ne-am dori să ne imaginăm cum acei prădători sociali ne-ar invada cartierele, casele şi vieţile, pentru a ne face rău nouă şi celor dragi. Vampirii dau o formă mai uşor suportabilă prezenţei sinistre care ne este deja cunoscută. Ne permit să contemplăm răul în timp ce se află în puterea braţului nostru.
4. Atracţia larg răspândită în masă a ficțiunii de gen.
Comparativ cu majoritatea europenilor, americanii au foarte puţin timp liber. Europenii au săptămâni întregi, dacă nu luni, de vacanţă pe an. Un lucrător american obişnuit are aproape două sau trei săptămâni. Chiar dacă distincţia dintre ficţiunea literară şi literatura de gen nu e ferm delimitată aş spune că literatura de gen se axează pe accentuarea asupra unei derulări a acţiunii într-un mod rapid, pe o intrigă captivantă, în timp ce ficţiunea literară privilegiază caracterizările nuanţate psihologic şi un stil unic de scriere. Cele mai multe cărţi cu vampiri, deşi bine scrise, acordă o mare importanţă intrigii. Sunt perfecte pentru cititorii care au puţin timp la dispoziţie şi care vor mai degrabă să pătrundă imediat în acţiune decât să fie distraşi de experimente stilistice şi copleşiţi de lungi descrieri în stil proustian. Bineînţeles, există câteva cărţi cu vampiri în care se împletesc armonios mai multe genuri, pentru a oferi cititorilor o operă reuşită. Îmi vine în minte cartea lui Elizabeth Kostova, The Historian, care combină un stil minunat, erudiţia istorică a legendei lui Dracula şi o poveste intrigantă, scrisă într-un ritm rapid.
5. Educaţie.
Fiica mea adolescentă mi-a amintit ieri că ea şi prietenii ei au citit Twilight în clasa a V-a. Acesta a fost primul lor contact cu ficţiunea narativă pe care amândouă generaţiile, atât adulţii, cât şi adolescenţii, o gustă. În Europa, pe de altă parte, programa pune accent (de la o vârsta destul de fragedă) pe canonul literar. Îmi amintesc că am făcut cunoştinţă cu Tolstoi, Baudelare şi Flaubert devreme, spre deosebire de a citi la şcoală sau pentru şcoală ultimele romane faimoase. Elevii americani gustă şi ei canonul literar, dar asta se întâmplă în gimnaziu sau în liceu. Chiar şi atunci elevii sunt expuşi mai mult tradiţiei anglo-americane. Dar, spre deosebire de majoritatea studenţilor europeni, aceştia descoperă plăcerea lecturii pătrunzând imediat în cărţile de ficţiune populare contemporane. Rămân cu această deprindere care cel mai probabil le va forma gustul literar de-a lungul vieţii.
E posibil ca obsesia noastră pentru vampiri în America să nu fie întâmplătoare. Există motive solide pentru care cărţile cu vampiri au ajuns să fie atât de populare aici şi pentru care nu par că vor părăsi orizontul curând. În orice caz, având de-a face în primul rând cu răul în viaţa mea personală, aş dori să îl descriu exact aşa cum este el: mult prea uman, chiar şi în cea mai gravă lipsă de umanitate a sa. Când eram copil şi mă plângeam părinţilor în legătură cu monştrii din camera mea, mi-au spus că singurul lucru de care ar trebui să îmi fie frică sunt fiinţele umane capabile să facă rău. Monştrii, precum vampirii, nu există şi nu ne pot face rău. Dar se pare că anumiţi oameni sunt capabili de atrocităţi, limitate doar de cele mai ascunse dorinţe ale lor şi de imaginaţie.
Aceasta este adevărata maliţiozitate umană; răul despre care scriu în ambele cărţi, în „Velvet Totalitarianism” cât şi în „The Seducer”, care este o carte despre un prădător sociopat. Câteodată, monştrii pe care îi imaginăm pălesc în comparaţie cu răul creat de monştrii din viaţa noastră.
Tradus de Diaconeasa Nicoleta
Revizuit de Bianca Mitrofan
Claudia Moscovici este o scriitoare de origine română, stabilită în SUA, co-fondatoare a mișcării postromantice (http://postromanticism.com). Este autorul romanelor „Velvet Totalitarianism” (2009) și „The Seducer” (2011). Ca critic de artă și literar a publicat „Romanticism and Postromanticism”. În limba română este publicată cartea „Velvet Totalitarianism” sub titlul „Între două lumi” de către editura Curtea Veche. O puteți găsi aici http://www.curteaveche.ro/Intre_doua_lumi-3-1298
Acest articol a fost publicat pentru prima dată în limba engleză în SUA în blogul cultural Litkicks.com. http://www.litkicks.com/RomaniasLiteraryStar
Sursa foto: wikimedia.org, curteaveche.ro
Ironia e ca „exotic” are printre semnificatii si aceea de ceva ne-european.
Desi Dracula a ramas prototipul vampirului in literatura, se poate observa o „schimbare de paradigma”. Deja vampirii nu mai sunt portretizati ca niste monstrii oribili ci au fost indulciti. Au devenit amanti, vegetarieni, supereroi mai de graba decat sa fie creaturi diavolesti. Sa fie asta din cauza publicului spre care tintesc cartile de acest gen sau sa fie o intuitie a celor care le scriu ca publicul are nevoie de senzatii la extrem, de trairi terifiante, dar totul sa se termine ca-n basme?
Articolul e bun pentru ca ii incurajeaza pe cititorii straini sa vada dincolo de stereotipul lui Vlad Tepes.
Steff, intr-adevar, vampirii americanizati (Twilight…) sint adaptati la societatea Americana de azi, si mult mai likable si modernizati, deci ramin misteriosi si infioratori (altfel cartiile si filmele despre ei nu s-ar vinde).
Mie mi se pare foarte ciudat ca dintre toti monarhii sangerosi ai istoriei, fix Vlad Tepes, un modest schizofrenic valah, a ramas in istorie cu imaginea demonizata. Ce facea Tepes era banalitate pe langa cruzimea unor personaje contemporane cu el. Ca sa nu mai spun, ca satisfactia torturii prizonierilor de razboi sau a nobililor insurgenti era comuna in toata Europa medievala, iar aceasta atitudine a durat cam pana la inceputul secolului Luminilor.
Daca Bram Stoker nu ar fi transfigurat mica legenda a unui domnitor anonim Occidentului pana atunci intr-un best seller al vremurilor, Vlad Draculea ar fi fost pur si simplu, unul din cei multi monarhi pasionati de sange de pe atunci.
Cred ca romanul Dracula serveste mai mult la studiul procesului de “mitologizare” decat ca opera literara de calitate.
Mihai, ai dreptate este un element “random” ca un psihopat ca Vlad Tepes a captivat imaginatia literara, si nu orice alt tiran psihopat, ca Ivan the Terrible, de exemplu. Si sint de acord si cu observatia ta ca Dracula a lui Bram Stoker este mai mult un exercitiu in mitologie culturala decit o capodopera literara. Dar cred ca romanul contempoaran, The Historian, scris de Elizabeth Kostova reuseste sa fie si “literary masterpiece,” cum se zice in Engleza, si un studiu subtil al legendei.