Spune-mi ce selfie-uri faci, ca să îţi spun cine eşti!

Distribuie!

de Violeta Dobre

În 2013, dicţionarul Oxford a desemnat „selfie” ca fiind cuvântul anului. Articolele despre acest fenomen urmăresc, în general, anumite tendinţe. Se vorbeşte despre narcisismul pe care îl generează postarea acestor autoprotrete pe reţelele de socializare, despre superficialitatea tinerilor şi chiar şi adulţilor care fac „selfie-uri”. De cealaltă parte a balanţei, se spune despre selfie-uri că nu ar fi neapărat un lucru rău, cât o modalitate de a împărtăşi lumii un moment important din viaţa ta, o situaţie anume în care îţi place cum arăţi sau mediul în care te afli în acel moment.

Dar ce reprezintă cu adevărat fenomenul „autoportretelor”; care este mecanismul în funcţie de care oamenii aleg să posteze anumite selfie-uri şi să considere altele nereuşite? De ce un prieten din lista ta de Facebook a postat tocmai acel selfie, şi nu altul? Dincolo de superficialitatea aparentă a acestei generaţii, de tendinţa de narcisism, selfie-urile creează fond, prin această calitate a lor de a vorbi despre lucrurile care contează din viaţa fiecăruia. De aici, sintagma „spune-mi ce selfie-uri îţi faci, ca să îţi spun cine eşti!” capată un sens aparte. Şi prin alegerea de a nu posta selfie-uri spui ceva despre felul în care te raportezi la interacţiunea din mediul virtual cu ceilalţi.

Superficialitatea şi vanitatea fondului creat de selfie-uri rezidă tocmai din forma acestora, din ceea ce alegem să prezentăm cu ele.  Prin aceste autorportrete prezentăm întotdeauna doar ceea ce este frumos, ordonat, de lăudat în viaţa noastră. Nu postăm sudoarea de la şedinţa de fitness, ci rezultatul final, corpul bine lucrat, de la finalul şedinţei. Nu aratăm ce consecinţe nefaste ar putea avea starea de ebrietate într-o seară petrecută în club, ci dezvăluim doar chipul euforic, mai tânăr ca niciodată, cu un zâmbet până la urechi. Aventurile prin care trecem pentru a ajunge la locul întâlnirii cu prietenii noştri, într-un oras cu un ritm agitat, sunt aruncate în uitare, arătăm doar chipul nostru perfect. De fiecare datâ când facem un selfie, focusăm camera telefonului mobil, tabletei etc, doar pe ceea ce e în ordine, frumos, în spatele nostru. Ca şi cum ne-am afla într-o cameră unde peste tot este mizerie, dar noi găsim singurul loc frumos aranjat, şi, prin această calitate, demn de a fi imortalizat.

Din acest aspect rezidă o altă consecinţă a fenomenului „selfie”, poate chiar mai gravă decât narcisismul despre care se tot vorbeşte în articolele de pe internet, şi anume capacitatea acestora de a se transforma într-o formă de distragere a atenţiei de la toate lucrurile care merg prost în viaţa noastră. Selfie-urile ne oferă iluzia că totul este roz, prin realizarea, postarea, vizualizarea lor, uităm de toată mizeria ascunsă sub covor pentru ca „poza să iasă bine”.

Se pot spune multe despre fenomenul „selfie”, însă numele lui dezvăluie cele mai multe lucruri. Suntem singuri, mai singuri ca niciodată în acest ocean virtual care ne oferă iluzia de conectare cu ceilalţi. Iar dacă Facebook-ul şi celelalte reţele de socializare ar arăta, în aceste selfie-uri, şi mizeria de sub covor, iadul lui Dante ar fi un loc fericit pe lângă aceste autoportete reale.

Sursa foto: Wikimedia.org

Taguri

Arhiva