Smiley faces but sad people. Dincolo de limbajul emoticoanelor

Distribuie!

de Greta Bogdan

Pe 19 septembrie 1982, profesorul Scott Fahlman de la Carnegie Mellon University posta pe un forum: Propun următoarea secvență de caractere pentru glumeți: 🙂 Citiți-o pe o parte.

Așa a luat naștere primul…emoticon. Au trecut 32 de ani de atunci, iar propunerea sa a dat naștere unui adevărat limbaj convențional alcătuit din astfel de caractere. Inventatorul lor recunoaște însă că s-a ajuns prea departe. De ce?

Facebook.  Satul global în care aproape orice postare este însoțită de câte un emoticon. Oameni care nu vorbesc, dar care transmit; care nu scriu, dar care pot fi citiți. Emoticoanele au devenit mai mult decât niște semne. Ele constituie, într-un fel sau altul, un adevărat limbaj. Pe lângă faptul că reprezintă o modalitate sugestivă de exprimare a sentimentelor în online, ele sunt și simplu de folosit, necostisitoare din punct de vedere al timpului și eficiente: te salvează din orice situație delicată. Nu e nevoie să mai răspunzi în cuvinte comentariilor, căci prin folosirea a două caractere ale tastaturii, ieși cu brio din orice situație.

Privind lucrurile la rece, încep să deplâng limba literară care zace undeva printre paginile cărților – unele acoperite de praf. Oamenii nu mai scriu corect gramatical, nu folosesc diacriticele – specifice limbii române; practic, ne aflăm într-o perioadă în care comunicarea interpersonală trece printr-un adevărat declin. Iar asta nu o putem pune pe seama profesorului Fahlam, ci pur și simplu este una dintre consecințele progresului tehnologic. Pe de altă parte, măsura în care ne afectează acest proces, depinde de fiecare dintre noi și de felul în care dorim să ne construim imaginea publică.

Am rămas surprinsă când am aflat că există o rețea de socializare unde se comunică doar prin intermediul emoticoanelor. Ea se numește Bubblews și, din pură curiozitate și dorință de a vă împărtăși câteva idei în legătură cu asta, mi-am făcut și un cont acolo. Dar…recunosc! M-a cam depășit să înțeleg nu limbajul, ci modul de funcționare a rețelei. Așa că…m-am lăsat păgubașă. Rămân la Facebook, unde ÎNCĂ mai există oameni care scriu și gândesc corect și unde lucrurile încă mai sunt cât de cât inteligibile.

La fel cum presa respectabilă dă titluri bune știrilor sale (sau o știre bună își dă titlul singură), așa și postările noastre sunt cu atât mai apreciate, cu cât sunt mai lizibile și atent gândite înainte de a fi publicate.

Cuvintele pot exprima lucruri mult mai interesante decât emoticoanele. Cu cât vom comunica celorlalți mesajele noastre într-un mod mai amplu, cu atât vor fi mai bine înțeleși, iar relațiile noastre vor avea temelii mai stabile. Putem lăsa caracterele convenționale doar să ne completeze ideile.

Așa se explică de ce, de multe ori, nu avem cuvintele la noi. Ne pierdem identitatea și ne refugiem într-un limbaj convențional, care ne ascunde adevărata față. Dar oare ce se ascunde dincolo de asta? 🙂

Taguri

Arhiva