An electoral. Unul dintre candidați reprezintă un mare risc pentru sistem. Pentru a-l combate (și pentru că oricum a devenit la modă în ultima perioadă), se scoate cartea naționalismului exagerat. Avem așadar un prezidențial ultra-ortodox, păstrător al tuturor tradițiilor românești (inclusiv cea cu furatul, mințitul și „descurcatul”) pus în contrast cu cineva care a arătat că poate face ceva bun dar are „vina” de a nu fi 101% român. Uităm că mare parte din formarea statului român modern s-a produs în timp ce noi ceream „domn străin” și în timp ce-l aveam pe primul dintre aceștia.
Dar nu despre politică vreau să vorbesc acum. Ci despre omul de rând pus în fața acestui curent ultra-naționalist. Atât de mult s-a insistat în sferele de sus și în media pe tema asta, încât au început să apară tot felul de articole, articolașe, postări și comentarii cu „sunt mându ca sunt român”, „țara mea e cea mai tare”, „dacii sunt…”, etc. Discuții în care oamenii se identifică cu o categorie pentru că ei singuri nu se pot ridica deasupra mediei. Iar în momentul în care te încadrezi de bună-voie într-un grup de oameni, valoarea ta nu poate fi mai mare decât valoarea grupului. Ceea ce înseamnă că cei care sunt mândri că s-au născut români ar trebui să se mândrească nu numai cu Eminescu, Blaga, Luchian, Vuia, etc. dar și cu Vântu, Ponta, hoțul de la colțul străzii din Paris, criminalul din Roma, etc. Nu mai sună la fel de plăcut, nu?
În istorie a mai fost o perioadă în care ultra-naționalismul era în floare. Începuse după/în perioada depresiei anilor 1930 și nu s-a terminat foarte bine. Fascism, legionari, nazism, toate astea sunt produse ale unui naționalism dus peste limitele extremului și transformat într-o ideologie menită să treacă un neam printr-un proces de purificare ideatică, astfel încât, la final, să rămână doar lucrurile bune, eventual exagerate, iar cele rele să fie minimalizate până ce dispar. Un fel de limbaj nou, o ascundere parțială a adevărului. Istoria ne-a învățat însă că așa ceva nu funcționează bine. Toate curentele ultra-naționaliste ale secolului XX au sfârșit în sânge. Probabil la fel se va întâmpla și cu cele ale secolului XXI. Istoria are obiceiul de a se repeta în forme neașteptate (ca un fractal). Am avut (încă mai avem) o criză și iată că au și reapărut curentele de promovare a unui popor/națiune peste valorile lui reale. Trage cineva semnalul de alarmă să oprească trenul istoriei? Sau continuăm ciclul și circul?
Nu am nimic cu a respecta valorile și cultura spațiului în care te-ai născut. Dar a te identifica doar prin ele, a încerca să le dai o dimensiune înzecită slăbind astfel orice altă calitate mai puțin dorită sau defect al comunității din care faci parte nu mi se pare ceva bun. Și voi exemplifica legându-mă de numărul mare de articolașe pe tema românilor care pleacă afară să muncească/învețe/exceleze. Căutați și citiți oricâte articole pe subiectul ăsta și veți vedea că peste 90% din ele urmează aceleași paradigme din care mă voi concentra pe unul singur, lăsându-le pe celelalte ca temă de gândire pentru cititori: românii plecați sunt căpșunari, măturători de stradă sau îngrijitori de bolnavi și bătrâni într-o țară care-i disprețuiește. Uităm sau ne facem că uităm de românii ce excelează în diverse domenii, unii mai cunoscuți, alții mai puțin. Ignorăm existența unui procent semnificativ al celor ce au plecat să lucreze în industrie sau sunt antrepenori de succes, producând valoare. Ignorăm numărul profesorilor și cercetătorilor români în străinătate. Categoric, toate aceste articole vor să accentueze ideea (falsă) că toți acești români ar face mult mai bine să se întoarcă și ar fi mult mai fericiți în țară.
Nu mă înțelegeți greșit. Puțin naționalism moderat nu strică. Dar exagerările nu sunt bune. Să trăiești în străinătate e dificil uneori. Internetul și comunicațiile rapide ușurează asta. Dar sunt sigur că mulți din cei plecați s-ar întoarce dacă ar exista un mediu propice în țară. Dar cu taxarea exagerată, cu promovarea unui mediu instabil pentru investiții pe termen lung, cu promulgarea de legi pentru fabrici de diplome, cu ridicarea la rang de normalitate a cancanului, incompetenței și mediocrității, cu mușamalizările și minciunile legate de cazuri de corupție și plagiat etc. mă tem că vor mai trece multe generații până să ajungem la acest mediu.
Între timp românii din țară trăiesc urându-i pe alții că nu au un sânge la fel de pur sau că așa sunt sfătuiți de anumite televiziuni. Uită că al nostru ultra-naționalist ortodox prezidențiabil a fost primit într-un loc de pe teritoriul țării cu un imn al unei alte țări. Uită că același om și cabinetul lui iau zilnic decizii ce duc țara, la care el declară că ține atât de mult, din ce în ce mai mult spre pragul colapsului. Naționalismul nu ține de foame.
Sursa foto: Wikimedia.org
