de Andreea Vlaicu
Până mai ieri, obișnuiam să mă gândesc cum mi-ar plăcea să fie viața mea, ce m-ar încânta să fac. Din zona mea de confort îmi proiectam viitorul, însă totul era la stadiul de vis. Îmi spuneam cât de mult mi-ar plăcea să scriu și să fac din pasiunea mea pentru cuvinte un pas către o viitoare carieră, însă amânam întotdeauna să-mi aștern gândurile pe hârtie. Mi-a luat ceva timp să realizez că lucrurile bune se obțin doar printr-un efort considerabil. Dacă vezi că viața ta nu urmează cursul dorit, atunci este cazul să iei atitudine și să faci neapărat o schimbare. Nu contează cât de mică și de nesemnificativă ți se va părea ea în raport cu idealurile tale, important este să pornești de undeva.
Ne vine să credem sau nu, omul conștientizează, de cele mai multe ori, cauza insuccesului său. De fapt, el știe cu exactitate unde a greșit, în ce fel și cum putea evita acea greșeală, dar, în mod paradoxal, o comite. Șoferul care a fost tras pe dreapta de echipajul de poliție spune: ,,Da, știu, trebuia să respect limita de viteză”, studentul care obținut o restanță: ,,Da, știu, trebuia să acord mai multă importanță materiei X”, iar gospodina căreia nu i-a reușit o rețetă de prăjitură: ,,Da, știu, trebuia să adaug mai mult praf de copt în compoziție.” Aparent, cu toții știm ce avem de făcut ca să obținem ce dorim sau ca să stăm departe de probleme și cu toate acestea ne opunem cu obstinație schimbării, dăm dovadă de o cerbicie aproape patologică chiar dacă suntem perfect conștienți că o anumită schimbare ar fi benefică pentru noi.
Adevărata cauză pentru care refuzăm să facem schimbarea este lipsa unui scop bine definit. Schimbarea s-ar produce, însă, mult mai ușor dacă, identificând acel lucru care ne-ar face pe deplin fericiți, ne-am canaliza toate forțele în vederea realizării lui, indiferent cât de mult ar putea dura până să culegem roadele muncii noastre.
Un alt factor inhibator al potențialului uman a fost și este teama de necunoscut. De fapt, noi considerăm a fi mult mai comod să ne ducem existența într-un spațiu familiar și aparent sigur decât să pășim dincolo de el. Fără să realizăm, devenim prizonierii propriei noastre neîndrăzneli după care, treptat, dezvoltăm un fel de sindrom Stockholm care se manifestă prin atașamentul victimei captive față de cel care îl privează de libertate. Altfel spus, începem să ne complacem într-o anumită situație, renunțând, în timp, la ideea de a ne elibera. Comoditatea, însă, e viciul cel mai perfid vieții. Ne creează o stare îndelungată de bine, dar, în realitate, ea își înconjoară mișelește tentaculele în jurul potențialului nostru, imobilizându-l.
Noi, oamenii, am fost creați să explorăm lumea, să ne depășim propriile limite, să ne înfrângem angoasele și să pășim pe terenul încă neexplorat pentru a ne dovedi nouă că putem și doar așa vom avea parte de cele mai aventuri ale vieții noastre. În fond, viitorul nu este altceva decât o ușă în spatele căreia nu știm ce se ascunde. De partea cealaltă ar putea fi o prăpastie sau ar putea fi un pod. Norocoșii întâlnesc podul, ambițioșii îl construiesc, însă cei mai mulți nici măcar nu deschid ușa. Cu toții beneficiem de liberul arbitru, important este cum decidem să îl folosim. Deciziile noastre fac diferența între ceea ce suntem și ceea ce am putea fi, între ceea ce avem și ceea ce am putea avea. Tu ai deschide ușa?
Sursa foto: Wikimedia.org
