Sindromul „marelui actor”

Distribuie!

de Alex Szollo

Că românii au mari actori s-a spus, se spune, și se va mai spune multă vreme de-acum înainte. E destul să aduci vorba de Florin Piersic, Horațiu Mălăele sau Amza Pellea, și majoritatea compatrioților noștri vor avea de spus cuvinte de laudă la adresa lor. Ceea ce e normal să se întâmple, având în vedere palmaresul lor impresionant în cinematografia noastră. Din păcate, însă, societatea în care trăim a ajuns să fie contaminată de un sindrom care, cred eu, nu are ce căuta printre reprezentanții unui popor ce spune că se mândrește cu bogata-i moștenire culturală. Îl numesc „sindromul marelui actor”. Cum se manifestă el?

Ei bine, e un sindrom complex, foarte „păcătos” și ramificat, care începe să aibă cu atât mai mult impact cu cât numărul nostru de actori cu adevărat mari scade. Trăim într-o societate extrem de grăbită. Evoluția tehnicii a avut drept consecință o alterare considerabilă a felului în care ne percepem realitățile. Vrem să absorbim cât mai mult cu putință din tot ce e nou, și astfel a ajuns să ne intereseze orice persoană, publică sau nu, ce se remarcă prin numărul de fani/like-uri de pe Facebook, deși acest criteriu nu are legătură cu talentul sau cu adevărata valoare a personajului respectiv. Astfel, s-a ajuns la o societate în care cei care-au marcat istoria cinematografică sunt ignorați, sau mai rău, acuzați c-ar fi „depășiți” sau „expirați”. Toate astea până la moarte. Apoi, mai mulți  români, încurajați și de presa tabloid(izat)ă, încep: „Vai, ce pierdere! Ce mare actor! Ce om între oameni!”. Și dă-i cu like-uri la știrile despre persoana în cauză, și dă-i cu share-uri la poze cu citate din filmele sau piesele de teatru în care a jucat, și dă-i cu masca de compasiune față de cei care l-au cunoscut și-l regretă.

Vin acum cu o întrebare: de ce? De ce trebuie neapărat să se ajungă la cea mai neplăcută dintre situațiile care se pot produce în viața unui om care și-a construit o carieră din reacțiile sincere ale publicului, pentru ca publicului să-i vină cheful de-a vorbi despre el?  De ce trebuie să spunem lucruri mari despre oameni pe care nu i-am cunoscut, doar pentru a părea că ne pasă, în loc să încercăm să-i descoperim cât sunt în viață, pentru ca regretele exprimate la adresa lor atunci când îi pierdem, să fie măcar sincere și neinfluențate de cele ale oamenilor care i-au cunoscut? De ce trebuie să ne transformăm în niște oi care behăie a jale la comandă?

Vorbeam anterior și despre ramificații ale sindromului „marelui actor”, și o să mă opresc asupra uneia care mi se pare chiar mai periculoasă decât ignorarea, urmată de exaltare a oamenilor de valoare ai teatrului și cinematografiei noastre. O astfel de ramificație se extinde până peste ocean, la Hollywood. Cred că ați auzit cu toții câte-un nene între două vârste, sau chiar câte-un tinerel ce se visează erou de acțiune, spunând:

„Maaamă, Van Damme face șpagatu’ pă două scaune, frate ! Ia uite-l pă Seagal ce le dă! Mari actori, dom’le, n-ai ce să le zici!”. Ei bine, asta, după mine, e o formulare cu care chiar nu te poți juca, trebuind să ai grijă pe umerii cui o pui. Și eu mă mai uit la câte-un film de acțiune, recunosc. Însă niciodată nu m-aș hazarda să-i numesc pe Van Damme sau Seagal „mari actori”. Într-adevăr, au jucat într-un număr mare de filme, fiind foarte buni în rolurile lor. Însă cred că e o exagerare, chiar o dovadă de ignoranță să-i numim pe oamenii ăștia „mari actori”, în condițiile în care, hai să fim oameni, nu s-au remarcat printr-o paletă largă de roluri complexe, prin care să se conecteze emoțional cu publicul larg.

Și aici, în categoria filmelor de acțiune, există însă oameni care-și merită particula de „mari”, atât pentru munca de pe platou, cât și pentru ceea ce reprezintă ca oameni. De exemplu, Bruce Lee (care demonstrează clar că artele marțiale nu sunt pentru orice bătăuș), Jackie Chan (care, îmbinând artele marțiale cu comedia într-o manieră spectaculoasă și elaborându-și singur cascadoriile, merită tot respectul), Sylvester Stallone (care și-a depășit handicapul vizibil și a demonstrat că singurul lucru care stă în calea unui vis e refuzul de-a crede în el), Chuck Norris (un individ de-a dreptul plăcut, foarte modest și disciplinat). Actorii mari, de fapt, sunt și oameni mari, căci își motivează publicul să evolueze social, moral și chiar spiritual.

V-am expus problema, acum voi veni și cu o posibilă soluție. Haideți să ne cinstim marii actori așa cum merită, cum ei ne cinstesc pe noi prin munca depusă. Să le spunem că sunt mari, pentru că o merită, și nu pentru că nu mai sunt printre noi, și mai ales, să nu-i lăsăm să cadă pradă uitării.

 

Taguri

Arhiva

Be First to Comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*