Paradoxul din „Schimbarea la față a României”: Sunt prea mult patriot ca să doresc fericirea țării mele. Emil Cioran
Fericirea înseamnă gratitudine, împăcare cu sine, regăsire. În condițiile în care România este plină de resentimente, de regrete, nemulțumiri și dorințe, fericirea într-un astfel de cadru ar fi prematură și chiar nedorită.
Aceste nemulțumiri creează un ideal. Acest ideal este transpus în gândurile oamenilor precum un vis pe care și-l doresc împlinit. Nemulțumirile hrănesc acest vis și îl perfecționează cu fiecare mic inconvenient pe care îl regăsim în viața românească de zi cu zi.
Paradoxul lui Cioran se află tocmai în această dorință aprigă de perfecționare a tot ceea ce înseamnă românesc la ora actuală. Existența acestei dorințe crează posibilitatea unei împliniri, unei desăvârșiri; lipsa ei, ar însemna tocmai „fericirea” de care Emil Cioran vorbește și, pe care, desigur, nu o recomandă, pentru că asta ar însemna ca România să rămână la stadiul la care este.
La Cioran, fericirea înseamna ignoranță. Fericirea înseamnă stagnare și mulțumire în mizerie. Sufletul trebuie să cunoască suferința, să o trăiască, să se piardă în ea pentru a renaște. Poporul trebuie să renască.
Până acum, România a avut doar fericiri superficiale, fericiri ce au părut necesare într-un anumit moment sau altul; dar aceste amăgiri nu au făcut decât să amâne desăvârșirea acestei națiuni.
Iluzia eroismului predat cu atâta ardoare în școli, nu reprezintă decât o umbră a ceea ce credem noi că reprezintă România. Istoria românilor reușeste să rămână sub semnul întrebării, în condițiile în care actele atât de eroice ale conducătorilor noștri nu par să-și fi găsit răsunetul în destinul acestui popor.
Aflându-ne în zona balcanică, destinul nostru a fost iremediabil atins de puterile europene din apropiere. Înecați într-un eroism fără margini, românii și-au pierdut contactul cu realitatea ce nu întarzie să îi lovească în fiecare zi a destinului lor. Poziția noastră, din cadrul mediocru al culturilor balcanice care nu au reușit să-și valorizeze vocea la nivelul superior al culturilor dezvoltate, ne rămâne ca singură scuză a eșecului țării noastre.
Acest eșec trebuie depășit pentru că lucrurile nu s-au schimbat prea mult față de secolul al XX-lea. Românii încă nu sunt conștienți că, de cateva decenii, responsabilitatea este a lor. Românul trebuie să intre pe poziții și să lupte pentru destinul lui. Trebuie să înceapă să gândească colectiv, să-și plănuiască soarta ce până acum nu a lucrat în favoarea lui. Trebuie să devină conștient că acum destinul său se afla în propriile-i mâini. Prin fapte purtate de patriotism, dorință, încredere, poporul trebuie să-și impună propriul destin și să-l trăiască cum se cuvine.
Trebuie să reîncepem a crede în mituri. În legende. În acele povești ale țăranilor ce surprind atât de frumos esența sufletului românesc. Înainte de a-şi începe dezvoltarea şi evoluţia, poporul român are nevoie de o identitate, are nevoie să se regăsească în acele plaiuri mioritice în care s-a născut. Numai spiritul pur românesc poate salva România. Această ţară nu trebuie să se piarda în marea uniformizare globală. Există dovezi că aceasta sincronizare și uniformizare nu au ajutat în vreun fel evoluţia acestei ţări. Sincronismul secolului XIX nu a avut rezonanţa dorită. De ce ar avea acum ?
Cioran îndeamna la trăirea propriului destin; vom începe oare să ne trăim propriul destin? Lipsa unor evenimente decisive în această privinţă ar putea transforma întreaga istorie a Romaniei şi chiar ţara în sine într-o mare glumă, după cum spune şi marele scriitor. Lipsa unui deznodământ fericit va transforma suferinţa acestui popor într-un destin inutil şi nedorit.
Există oare acea dorință şi acea putere în sufletul naţiunii române… acea dorinţă de a se autodepăşi, de a se regăsi, de a se odihni?
