Ne căutăm, de multe ori, un colț imaginar al vieții, în care să ne ascundem și să stăm cu spatele la tot ce se întâmplă în ea. Fie că suntem pedepsiți de împrejurări, fie că alegem să luăm o pauza de la realitate și să respirăm aer de liniște, colțul nostru înseamnă evadare. Din asta ies, câteodată, și lucruri bune. Din el putem pleca alți oameni, deschidem ochii și mintea spre acel „altceva” de care avem nevoie să dăm un nou contur realității în care trăim. De asemenea, exagerăm uneori, căci, fără vină, suntem expuși visării și idealizării și începem să ne dorim utopii. Unii ar spune că, fără asta, zilele noastre ar fi seci și fără viață, dar cât de sănătoase sunt pentru concretețea existenței aceste „exagerări”?
Colțuri în care să ne căutăm pe noi înșine sunt destule. Unul dintre ele, ușor de găsit, prezent și existent în viața fiecăruia, la un moment dat, sunt cărțile de self-help. Au devenit extrem de populare la granița dintre secolele al XX-lea și al XXI-lea, iar de atunci și-au îndeplinit, cu mare succes, rolul de ghizi în viața unora și pensule care au pictat realitatea altora. Temele și domeniile sunt infinite, iar cei ce le citesc caută răspunsuri în acest colțișor la întrebări care-i ajută să-și reglementeze deciziile și să evadeze din normal. Este, oarecum, și o tendință de ieșire din zona de confort și căutare a unui nou mod de exprimare a sinelui. Succesul cărților stă în găsirea și oferirea spre cititori a celor mai bune soluții pentru momentele în care caută „altceva”. Acel „Cum să…” e un fel de formulă magică ce promite sfaturi dintre cele mai bune, sfaturi care garantează succesul în măsura în care sunt întocmai respectate. Tonul motivațional este, desigur, nelipsit.
Totuși, nu sunt cărțile de acest gen o pereche de ochelari care, după ce ți-i pui la ochi, colorează și aranjează totul în viața ta așa cum ai vrea tu să arate? Sunt ele generatoare doar de speranțe mărețe, exagerate și de neconceput după ce ochelarii nu mai sunt la ochi? Probabil că nu, dacă cel care le citește caută în colțul acesta doar un dram de curaj. Asta e ceea ce insuflă ele, de fapt – o urmă de curaj să urmezi calea scopului tău. E clar că nu vei pune în aplicare punct cu punct sfaturile citite, însă te convinge, oarecum, că ești capabil; ceea ce nu e decât un câștig, dacă din acel moment depui efort să și demonstrezi asta. Cărțile de self-help nu sunt sau nu ar trebui să fie dăunătoare, nu te rup din realitate decât atât cât e necesar să-ți dea o bătaie prietenească pe umăr și să te îndemne spre primii pași. Asta dacă nu apuci pe calea fanatismului.
Când vorbim despre filme, perspectiva se schimbă aproape radical. Fiind în majoritatea cazurilor ficțiune pură, colțișorul acesta de evadare face mai mult rău decât bine dacă e luat în serios. Viața perfectă din unele pelicule e, cu siguranță, doar fantezie, finalurile lor fericite care aproape ating perfecțiunea cu un deget sunt, evident, inexistente în realitatea concretă. Îți formezi, la un moment dat, o imagine idealizată până la ultimul contur, despre cum ar trebui să fie viața ta. Se întâmplă, oarecum, la nivelul inconștientului, dar filmele chiar au puterea să dicteze anumite idei despre cum ar trebui să arate realitatea în care trăim și cu siguranță nu vom putea recrea desăvârșirea ficțiunii lor. Sigur că nu se întâmplă des, și atunci când nu le urmărești cu ideea aceasta întipărită în minte, evadarea pentru două ore în dimensiunea nouă a unuia, împreună cu o cană de ceai, se numește perfecțiune.
Nu e nimic mai liniștitor decât ruperea de realitate. Când pui mâinile la urechi – să auzi doar ce vrei, când privești – să vezi numai ceea ce te aștepți. Aici trebuie să se oprească lucrurile, cu toate acestea. Să idealizezi modul cum trăiești, după neadevăr, nu e sănătos. Să ai curaj să fii echilibrat și să faci schimbări plauzibile este numai de lăudat.
