Te salut dragă cititorule,
Astăzi la cursul de filosofie s-a ridicat problema filosofiei, și anume că fiecare dintre oameni își dorește în mod secret să fie nemuritor. Eu însă am precizat că nu-mi doresc acest lucru.
Motivul pentru care susțin argumentul lansat în cadrul cursului este că prin nemurire omul își refuză dreptul de a deveni (om). Dacă aș fi nemuritor consider că nu aș mai putea aprecia ceea ce mă înconjoară (oamenii, lucrurile, animalele, anotimpurile). În clasa a XII-a profesorul meu de filosofie ne-a cerut o definiție a omului. Eu am apreciat că „entitatea limitată de viață și moarte, nelimitată în timpul trăirii, este omul”. Dacă omul ar fi lipsit de sărutul morții atunci acesta, chiar dacă ar fi nelimitat temporal, ar fi limitat spiritual. Nu ar mai putea aprecia ceea ce viața are de oferit deoarece nu mai poate. Ceva în el ar lipsi și l-ar face să dispară ca om, deoarece nu ar mai simți (în accepția mea) unul dintre cele mai importante sentimente umane : frica. Dacă omul nu ar simți frica atunci, în opinia mea, ar deveni barbar.
De aceea eu nu îmi doresc nemurirea. Cu timpul m-aș degrada metafizic. Aș pierde pe rând persoanele care-mi adăpostesc sentimentele în favoarea companiei „Marelui Anonim” (Lucian Blaga). Astfel mi-aș eroda spiritul deoarece aș activa doar structura rațională. Aș avea viață, dar nu aș mai trăi. Probabil că aș deveni un fenomen după care până și oamenii s-ar plictisi de mine. Aș fi un circ ambulant identificat ca fiind un om doar pentru că îndeplinesc minimul biologic pentru a mă numi om, însă aș fi mai mult decât șters, aș fi o apariție fantasmagorică ce-și perindă existența prin analele istoriei.
Îmi cer scuze cititorule dacă am fost mult prea scurt și că poate te așteptai să spun mai multe, însă pentru orice completare sau poziție aștept feedback ! Ne auzim sâmbătă cu „Ora de germană” !
