„Roacherilor, Regele v-a vrut treji!”

Distribuie!

de Alex Szollo

Am spus-o și o s-o repet: rockul este o muzică a schimbării, a revoluției sociale.

Acum 36 de ani, trecea în legendă cel numit astăzi Regele rock n’roll-ului, Majestatea sa de șold scuturătoare, Elvis Aron Presley. Apărând pe scenă cu elemente din muzica albilor combinate cu cele din muzica negrilor, Elvis a dat o palmă peste față societății americane din acele vremuri atât de segregată rasial încât dacă un alb asculta muzică „de negri”, era luat în derâdere.

În ziua de azi, rockul a evoluat fantastic de mult, având o veritabilă armată de subgenuri, de la rock n’roll-ul atât de iubit de tinerii anilor ’50, la formele extreme de metal, care-și urlă ofurile pe societatea care nu merge bine, într-un fel cam exagerat, după părerea mea sinceră.

Ceea ce rămâne constant, însă, e aspectul revoluționar al rockului și rockerilor, numiți și azi ca și atunci de către unii: „degenerați”, „posedați” și alte asemenea „complimente”. Vrem, nu vrem, însă, trebuie să acceptăm că rockul chiar mișcă lucrurile. Rockul pur rămâne cea mai sinceră, „supărată” și complexă formă de exprimare muzicală (după părerea subsemnatului headbanger). Că fiecare se revoltă pe altceva e partea a doua.

Factorul care îmi gâdilă neplăcut „corzile” este tocmai această tendință a unora de a judeca aspru rockul și rockerii. Există persoane care nu au auzit (sau nu au ascultat) vreodată o piesă rock sau metal, însă se grăbesc să condamne și să judece ascultătorii și interpreții acestui gen, categorisindu-i drept profanatori de morminte, alcoolici și drogați, sau mai rău, să spună  că „e la modă să te dai roacher” celor care agreează cu adevărat acest gen. Afirmația asta deranjează pentru că, de cele mai multe ori, vine de la cei/cele care se fâțâie zilnic în cluburi pe o serie de ritmuri reluate la nesfârșit și acompaniate de vocea câte unei fătuci cu accent draculian și salată de varză gramaticală.

Un alt aspect care nu-mi prea place este tendința unora dintre cei care ascultă formele extreme ale metalului au tendința de a fi exclusiviști până la sânge. Sincer, nu cred că ești cu atât mai rocker cu cât urli mai tare, grohăi mai gros sau agresezi chitara mai abitir. Nu am absolut nimic cu cei care preferă black, death sau doom metal, însă transmit celor mai înfocați dintre ei că flacăra revoluției rock a pornit de la un băiat alb care-a crezut că rasismul e pentru fraieri. O atitudine exclusiv extremistă nu e revoluție, ci involuție. Hai să căutăm să fim uniți în rock, pentru că Regele ne-a văzut și ne-a vrut egali.

Thankyaverymuch!

Sursa foto:

Taguri

Arhiva

Be First to Comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*