Revoluţia română din 1989

Distribuie!

de Bogdan Preda

Primele scântei

Cu cât devenea mai megaloman şi mai autoritar, cu atât era mai puţin înclinat Ceauşescu să accepte orice formă de conducere colectivă. După cum am menţionat, în anii 70, el a eliminat complet facţiunea politică ce îl ajutase să ajungă în poziţia de lider absolut al partidului.

Elena Ceauşescu şi secretarul Comitetului Central, Emil Bobu, decideau în legătură cu toate numirile importante de personal. Fiul cel mic al cuplului, Nicu, a devenit membru supleant al Comitetului Executiv al P.C.R. şi prim-secretar al organizaţiei de partid a judeţului Sibiu, în Transilvania.[1] Deşi era bine cunoscut pentru stilul său de viaţă scandalos, Nicu era, aparent, pregătit să-i succeadă tatălui său. Partidul fiind paralizat, nu există alt sprijin pentru secretarul general în afara Securităţii, care, sub comanda generalului Iulian Vlad - un ofiţer M.A.I. de carieră, aparent fără convingeri ideologice, ducea la îndeplinire ordinele draconice ale lui Ceauşescu.

Privind retrospectiv, se pare că şefii poliţiei secrete erau conştienţi de posibilitatea unei explozii populare. Cea mai clară indicaţie că proverbiala răbdare a românilor ajunsese la capăt a apărut la Braşov, al doilea oraş al ţării ca mărime, în noiembrie 1987, atunci când mii de muncitori au protestat împotriva scăderii drastice a nivelului de trai, au devastat sediul organizaţiei judeţene a partidului şi au strigat lozinci anticomuniste şi împotriva lui Ceauşescu.[2]

Cărțile sunt deja împărțite

După repetate întâlniri cu preşedinţii S.U.A. (Ronald Reagan şi George Bush), precum şi cu cancelarul vest-german, Helmuth Kohl, Mihail Gorbaciov a decis să dezavueze politica de intervenţie militară practicată de Stalin, Hruşciov şi Brejnev. Pe această bază, popoarele din statele Tratatului de la Varşovia erau asigurate că, dacă aveau să se ridice la luptă pentru înlăturarea dominaţiei sovietice, nu riscau să aibă soarta Ungariei, din 1956, sau a Cehoslovaciei, din 1968. Mişcarea de rezistenţă împotriva regimurilor totalitare s-a amplificat, atingând în 1989 punctul culminant. Acest an, 1989, s-a dovedit a fi decisiv pentru soarta Europei. Evenimentele s-au desfăşurat cu o viteză uluitoare.[3]

„Fața” Estului se schimbă!

Lunile august-noiembrie 1989 au avut o deosebită încărcătură politică şi emoţională. Astfel, în data de 24 august, primul ministru ungar i-a informat pe cancelarii vest-german şi austriac că avea să deschidă frontiera Ungariei cu Austria.

La 10 septembrie, Ungaria a permis celor 7000 de refugiaţi est-germani să plece în Germania de Vest. La 18 octombrie, Erich Honecker a fost înlăturat de la conducerea Partidului Socialist Unit din Germania, fiind înlocuit cu Egon Krenz. După numai 20 de zile, pe 9 noiembrie, zidul Berlinului, care semnifica despărţirea Europei în două a fost dărâmat într-o atmosferă de mare entuziasm. A doua zi, 10 noiembrie, Todor Jivkov era înlăturat din conducerea Partidului Comunist Bulgar şi înlocuit cu Peter Mladenov, fost ministru de externe. La 17 noiembrie, circa 300.000 de demonstranţi s-au adunat în Piaţa Centrală din Praga, cerând reforme democratice.[4]

Ceausescu vs. Gorbaciov

Nicolae Ceauşescu rămăsese ultimul lider comunist care se menţinea pe poziţie.[5] Iritat de reformele lui Gorbaciov, el s-a agăţat de convingerile sale staliniste şi a intensificat represiunea.[6] Mai mult, reformele politice ale lui Gorbaciov şi impactul lor asupra altor ţări din bloc i-au făcut pe dictatorul român şi clica acestuia să fie extrem de nervoşi. Cu diferite ocazii, Ceauşescu a criticat deschis perestroika, pe care a caracterizat-o drept o „deviaţie de dreapta” în comunismul mondial. În discursul rostit pe data de 26 ianuarie 1987, cu ocazia celei de-a 69-a aniversări a zilei sale de naştere, Ceauşescu a denunţat, fără referire directă, încercările de „reînnoire a socialismului”. Ţinta remarcelor sale era, fără îndoială, politica de glasnost a lui Gorbaciov[7].

Gorbaciov a vizitat România în mai 1987 şi a făcut câteva aluzii la adresa politicii dure a lui Ceauşescu faţă de minorităţi şi a pericolelor nepotismului. Cu toate acestea, după vizita lui Gorbaciov nu s-a produs nici o îmbunătăţire a situaţiei sociale şi economice din România. Dimpotrivă, în noiembrie 1987, au fost anunţate noi reduceri ale cotei de consum la electricitate şi benzină.[8]

Ceauşescu a înţeles că, dacă nu îşi intensifică politica represivă, întregul edificiu a ceea ce el numea „societate socialistă multilateral dezvoltată” se va prăbuşi imediat şi în mod penibil.[9] Încurajaţi de evenimentele desfăşurate în acest timp pe teritoriul Europei, în martie 1989, şase personalităţi comuniste care ocupaseră în anii '50-'60 funcţii importante în partid, au adresat şefului statului o scrisoare (Scrisoarea celor şase). Documentul era un act de acuzare la adresa politicii dezastruoase a lui Ceauşescu şi preconiza perestroika în România. Imediat după difuzarea ei la BBC World Service şi Europa Liberă, semnatarii au fost anchetaţi şi li s-a fixat domiciliu forţat.[10] Pentru prima dată în istoria P.C.R., activişti importanţi ai partidului îndrăzniseră să pună sub semnul întrebării presupusa infailibilitate a secretarului general.[11]

În timp ce socialismul de tip totalitar intrase într-o criză profundă, Nicolae Ceauşescu continua să creadă în idealul comunist.[12] Detestat de populaţie, izolat pe plan internaţional, Ceauşescu nu putea să înţeleagă ce se întâmpla cu comunismul, îl considera pe Gorbaciov principalul trădător al idealurilor leniniste.[13]

Valul „revoluționar” atinge România!!!

În decembrie 1989, valul care arunca peste bord regimurile totalitare ajunsese la graniţele României şi era nevoie doar de o scânteie pentru ca şi aici nemulţumirea populară să se reverse. Revoluţia a început la Timişoara pe 15 decembrie, scânteia pornind de la un mic grup adunat în jurul casei pastorului Laszlo Tokes, un preot calvinist rebel care urma să fie arestat din cauza luptei sale pentru drepturi religioase. Iniţial, mulţimea era compusă din membri ai comunităţii maghiare care îşi manifestau sprijinul pentru liderul lor spiritual. Ulterior, demonstraţiei de solidaritate cu Tokes i s-au alăturat şi alţi cetăţeni ai Timişoarei, transformând-o într-o demonstraţie împotriva regimului. Represiunea din 17 decembrie nu a oprit protestele de masă. Revolta de la Timişoara a continuat şi oraşul a căzut, practic, în mâinile protestatarilor pe 20 decembrie[14]. A fost un act de curaj, dar şi un risc major, pe care peste l .000 de români l-au plătit cu viaţa[15].

Sfârșitul utopiei

Ceauşescu a subestimat pericolul şi a părăsit ţara pentru o vizită de stat în Iran (18-20 decembrie), conform programului. Pe 20 decembrie, la întoarcerea în ţară, el a rostit un discurs televizat extrem de provocator, iar pentru a doua zi a ordonat organizarea unei adunări populare în sprijinul opoziţiei sale intransigente faţă de reforme. Adunarea a avut loc pe 21 decembrie în Bucureşti. De data aceasta însă, românii au refuzat să urmeze ordinul liderului lor. Voci din mulţime l-au huiduit pe Ceauşescu în Piaţa Palatului, în faţa sediului Comitetului Central, probabil ca o provocare. De data aceasta, oamenii şi-au învins frica şi au întrerupt cuvântarea dictatorului. Deşi Ceauşescu a încercat să calmeze mulţimea, era prea târziu. La televizor s-au putut vedea uimirea şi confuzia să[16].

Menită să sprijine conducerea lui Ceauşescu, adunarea s-a transformat într-o demonstraţie împotriva lui Ceauşescu. Adunaţi în Piaţa Universităţii din Bucureşti, o parte dintre demonstranţi au ridicat o baricadă şi şi-au continuat protestul în timpul nopţii de 21 decembrie; în aceeaşi noapte, studenţii protestatari au fost masacraţi în Piaţa Universităţii, în ciuda represiunii sângeroase. În ziua următoare, pe 22 decembrie 1989, mulţimi numeroase au blocat străzile Bucureştiului şi au luat cu asalt sediul Comitetului Central. Mulţimea a ocupat clădirea, iar Ceauşescu şi soţia lui au fugit de pe acoperişul acesteia cu elicopterul, în aceeaşi zi, 22 decembrie, cuplul Ceauşescu a fost arestat. Au fost judecaţi în grabă, iar pe 25 decembrie s-a anunţat executarea lor.[17]

Revoluție sau lovitură de stat?

Despre evenimentele din România s-a făcut caz încă din cursul desfăşurării lor, cum că ar fi reprezentat prima revoluţie din istorie transmisă în direct, desfăşurată în faţa camerelor de filmat! Era ceva nemaiîntâlnit. Revoluţia română s-a impus fără dificultate atenţiei opiniei publice mondiale.[18]

Relativ la caracterul evenimentelor din 1989, după cum s-a menţionat şi cum este şi natural, punctele de vedere ale istoricilor au fost şi au rămas împărţite, detaşându-se în principal trei opţiuni:

a)      revoluţie;

b)      revoltă sau insurecţie populară;

c)      lovitură de stat;[19]

Orice s-ar crede despre revolta din decembrie 1989 din România, nu există nicio îndoială că aceasta a dus la dispariţia entităţii politice responsabile pentru mai mult de patru decenii de represiune socială şi politică, conducere greşită a economiei şi izolare culturală. De fapt, o dată ce românii au intrat în anii '90, nu a mai existat nici un grup politic semnificativ care să se declare în mod public descendentul atotputernicului Partid Comunist Român de altădată.[20]


[1] Vladimir Tismăneanu, O istorie politică a comunismului românesc, Editura Polirom, 2005, p. 260;

[2] Ibidem, p. 261;

[3] Ioan Scurtu, Istoria Contemporană a României (1918-2005), Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2005, p. 162;

[4] Ibidem, p. 163;

[5] Ibidem, p. 164;

[6] Vladimir Tismaneanu, op. cit. p. 264;

[7] Ibidem, p. 261;

[8] Ibidem, p. 262;

[9] Ibidem, p. 262;

[10] Ioan Scurtu, op. cit. p. 159;

[11] Vladimir Tismaneanu, op. cit. p. 263;

[12] Ioan Scurtu, op. cit. p. 159;

[13] Vladimir Tismaneanu, op. cit. p. 264;

[14] Ibidem, p. 265;

[15] Ioan Scurtu, op. cit. p. 164;

[16] Vladimir Tismaneanu, op. cit. p. 266;

[17] Ibidem, p. 266;

[18] Gheorghe. Buzatu, Marusia Cîrstea, Europa in balanta fortelor, Vol. III, Editura Tipo Moldava, Iasi, 2010 pp. 582-583;

[19] Ibidem, pp. 593-594;

[20] Vladimir Tismaneanu, op. cit. pp. 266-267;

 

Surse:

  1. Buzatu, Gheorghe, Cîrstea Marusia, Europa în balanţa forţelor, Vol. III, Editura Tipo Moldava, Iaşi, 2010.
  2. Scurtu, Ioan, Istoria Contemporană a României (1918-2005), Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2005.
  3. Tismăneanu, Vladimir, O istorie politică a comunismului românesc, Editura Polirom, 2005.

Sursa foto: Wikimedia.org

Taguri

Arhiva

Be First to Comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*