Revoluţia Română: ruptură sau continuitate – 2. Poporul Revoluţiei

Distribuie!

Trebuie pusă problema singularităţii unei revoluţii comune în spaţiul european. Pentru că regăsirea unui filon de revoluţie comună în spaţiul european poate fi urmărită până la ajungerea în fondul comun al multiplelor fracturi ideologice ale structurii europene în structura binomului Grecia-Roma, precum şi în rădăcina iudeo-creştină. Dacă în România lucrurile s-au întâmplat îmtr-o manieră brutală, în spaţiul european lucrurile nu au stat la fel mai ales din punct de vedere al nuanţei civile a conflictului. Experienţele revoluţionare deja cunoscute de alte ţări nu au lăsat să debordeze cu uşurinţă într-o revoluţie violentă. E adevărat, posibilitatea implicării armatei sovietice a fost mult mai mică în 1989 în România decât în 1956 în Ungaria, pentru că gradul de militarizare este dat şi de apropierea celui de-al doilea conflict menţionat imediat după cea de-a doua conflagraţie mondială.

Pentru a nu fi acuzaţi de o viziune filofranceză, relativizăm propunerea noastră cu idei din literatura engleză, precum concepţia Sashei Weitman asupra revoluţiilor din 1989[1], care explică logica de ruptură atât prin aviditatea populaţiei pentru libertate, cât şi cu instaurarea unor regimuri necesar diferite faţă de cele anterioare. Conform aceleiaşi autoare, mass-media internaţională a reprezentat, într-o oarecare măsură, un control al perioadei imediat post-revoluţionare, iar în cazul României acest lucru se traduce şi prin supravegherea alegerilor din luna mai 1990.

Punctul central între ruptură şi continuitate este jucat, însă, de lipsa de educaţie politică şi de alegere a pluralismului de către cetăţenii români în 1990. Cosmetizarea unei părţi din nomenclatura comunistă precum şi amestecarea acesteia cu elemente noi, chiar elemente ce au fost disidente în regimul comunist, au creat o degringoladă în care oamenii, speriaţi de idea de a recădea sub comunism, precum şi impregnaţi încă de mesajul revoluţionar, au ales cu uşurinţă una dintre părţi. Concepţia pătată încă la acea vreme asupra partidelor istorice făcută de comunişti a reuşit să împuternicească încrederea populaţiei în Frontul Salvării Naţionale, entitate politică creată prin transformarea Consiliului Frontului Salvării Naţionale, entitatea păstrătoare a puterii de stat încă din ultimele momente ale revoluţiei. În acest fel, populaţia s-a mulţumit cu ideea că noul organ al puterii a fost creat prin voinţa lor şi cu aprobarea lor, pentru o mare parte din populaţie existând ideea extremă că acest nou organ al puterii s-a creat datorită lor.

Această concepţie de continuitate mai mult decât ruptură este văzută şi într-un articol al profesorului Roland Francisco[2] de la departamentul de Ştiinţe Politice al Universităţii din Kansas, el concentrând teza sa în jurul imposibilităţii mediului politic şi academic internaţional de a preconiza această cădere şi rapiditatea schimbării centrelor de putere în fiecare ţară.

Această concepţie de continuitate mai mult decât ruptură este văzută şi într-un articol al profesorului Roland Francisco[2] de la departamentul de Ştiinţe Politice al Universităţii din Kansas, el concentrând teza sa în jurul imposibilităţii mediului politic şi academic internaţional de a preconiza această cădere şi rapiditatea schimbării centrelor de putere în fiecare ţară.

Este dificil să axezi Revoluţia Română din 1989 într-o logică indiscutabilă de ruptură sau continuitate, pentru că, la fel ca şi de cele mai multe ori în politică, părţile componente ale discuţiei nu sunt compuse din monoliţi giganţi, ci mai degrabă din mecanisme fine într-o osmoză continuă, precum şi din schimbarea continuă a raportului reciproc al unei părţi faţă de cealaltă. Chiar dacă nu pare centrală din primul moment, la o privire mai atentă, problema rupturii sau a continuităţii între cele două momente care au încadrat revoluţia din 1989 apare drept una dintre cheile ce pot traduce istoria naţională recentă.

Însă lucrurile nu sunt niciodată la fel de simple ca şi în aparenţă, iar o serie de probleme conexe răzbat din centrul acestei scurte dezbateri de idei pe care am încercat să o punem în evidenţă: care este rolul memoriei în această dezbatere şi cum tratează istoria vinovaţii şi victimele, necunoscuţii şi personajul colectiv? Uitare sau  sanctificareMerit sau datorie?


Bogdan Țopan

Sursa foto: wikimedia.org

Partea I poate fi citită accesând acest link.


[1] Weitman S. – «Thinking the Revolutions of 1989», The British Journal of Sociology , Vol. 43, No. 1 (Mar., 1992), pp. 11-24
[2] Francisco R. - «Theories of protest and the Revolutions of 1989», American Journal of Political Science , Vol. 37, No. 3 (Aug., 1993), pp. 663-680

Taguri

Arhiva

Be First to Comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*