În ultima vreme, din cauza unei propagande venite în special din afara ţării, dar şi din rândul unor conducători de-ai noştri, se poate cu uşurinţă constata încercarea de degradare a unor simboluri naţionale precum Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul sau chiar Avram Iancu – acesta jucând un rol important în evenimentul la care voi face referire. Aceştia, prin fapte de veritabil eroism şi prin abilităţile de lideri, au ajutat la dezvoltarea şi menţinerea identităţii naţionale.
În 1848 se declanşează revoluţia în Ungaria, dar şi în alte ţări europene, eveniment ce îi face şi pe maghiarii din Transilvania să se răscoale. La scurt timp şi românii transilvăneni îi urmează, ei văzând în aceasta un prilej pentru redobândirea unor drepturi (erau anii în care românii, deşi majoritari în Transilvania, erau consideraţi toleraţi, drepturile lor fiind net inferioare celor de care beneficiau maghiarii, saşii şi secuii din regiune). Iniţial, se dorea o „contopire” a idealurilor românilor cu cele ale maghiarilor, dar cei din urmă nu au ţinut cont de doleanţele populaţiei majoritare, scopul lor fiind îndepărtarea conducerii habsburgice şi „uniunea” Transilvaniei cu Ungaria.
Nicolae Bălcescu, „unul dintre revoluţionarii din principate”[1], a încercat reconcilierea lui Avram Iancu, liderul românilor, cu maghiarul Kossuth, dar a dat greş, astfel că românii au îndreptat armele împotriva maghiarilor, unindu-se, în mod indirect, cu habsburgii.
„Altfel, trebuie spus că această decizie a fruntaşilor ardeleni a fost uşurată, într-un fel, de conştiinţa lor – şi respectiv, experienţa lor – că acceptau suzeranitatea împăratului în condiţiile (care păreau realizabile) ale transformării Imperiului habsburgic, sub impulsul spiritului revoluţionar, într-o confederaţie de state cvasi-independente. Această confederație urma să se bucure de toate avantajele pe care le promitea unul dintre marile curente ale epocii, alături de naţionalism – liberalismul.
Altfel spus, aşa cum demonstrează pe larg istoricul L. Maior, într-o lucrare de excepţie, românii ardeleni se uneau la 1848, nu cu Austria reacţionară, patronată de spiritul lui Metternich, ci cu Austria liberală, care promitea popoarelor din Imperiu largi autonomii locale, emancipare socială, drepturi şi libertăţi cetăţeneşti etc.”[2]
La 2/14 mai 1848, Simion Bărnuţiu ţine un discurs în catedrala de la Blaj, în care îi cheamă pe toţi românii la luptă pentru recunoaşterea fiinţei naţionale: „Uniţi-vă cu poporul toţi, preoţi, nobili, cetăţeni, ostaşi, învăţaţi, şi vă consultaţi cu un cuget asupra mijloacelor reînvierii naţionale, pentru că toţi sunteţi fii ai aceleiaşi mame şi cauza este comună […]; nu vă abateţi de la cauza naţională de frica luptei; cugetaţi că alte popoare s-au luptat cente (sute) de ani pentru libertate.”[3]
Astfel, în zilele de 3/5 mai, are loc Marea Adunare Naţională de la Blaj, la care participă circa 40000 de oameni, la care se depune un jurământ de credinţă faţă de naţiunea română şi faţă de împăratul Austriei. „Din spiritul Adunării de la Blaj, pe de altă parte, cum se ştie, s-au născut cunoscutele imnuri patriotice, Deşteaptă-te române, al lui Andrei Mureşanu, şi Hora Ardealului al lui V.Alecsandri, ambele publicate mai întâi, scurtă vreme după evenimente, într-o gazetă românească din Transilvania.”[4]
Românii adunaţi la Blaj cereau independenţa faţă de revoluţia maghiară, iar nu faţă de Imperiul Habsburgic. De asemenea, se cerea independenţa Bisericii Ortodoxe şi a celei Greco – Catolice faţă de Mitropolia sârbă de la Karlowitz, respectiv Episcopia catolică de Strigoniu. Printre alte revendicări ale revoluţiei, se numărau introducerea de şcoli româneşti în toate oraşele şi satele româneşti, desfiinţarea iobăgiei, desfiinţarea cenzurei, libertatea personală, ş.a.
Dintre persoanele marcante ale revoluţiei transilvănene din anul 1848 amintim pe preşedintele acesteia, episcopul Andrei Şaguna, vicepreşedintele Simion Bărnuţiu sau Avram Iancu, cel care îi va pregăti pe români în perspectiva unei confruntări armate cu maghiarii.
Deznodământul revoluţiei transilvănene ne este oferit tot de către marele istoric Neagu Djuvara: „Armata rusă intră în Ardeal condusă de generalul Paskievici, iar armata ungară este nimicită. Deşi înfrântă, revoluţia maghiară din 1848-l849 a servit, în mod paradoxal, ungurilor. Austriecii nu i-au răsplătit pe croaţi şi pe români, care îi ajutaseră împotriva ungurilor, nu le-au acordat drepturi suplimentare, în schimb, după mai puţin de 20 de ani, văzând că această împărăţie nu mai poate rezista condusă doar de austrieci, au creat în 1867 o uniune austro-ungară, adică au dat ungurilor autoritate asupra jumătăţii de răsărit a imperiului, ceea ce a fost o nenorocire pentru minorităţile din zona ungară. S-a reconstituit într-un fel coroana Ungariei din Evul Mediu, iar ungurii, care nici măcar nu erau majoritari în teritoriul atribuit, au avut astfel autoritate asupra slovacilor, românilor, rutenilor din Ucraina subcarpatică şi asupra unei părţi a croaţilor şi sârbilor; pe când austriecii, în partea apuseană a imperiului, păstrau, în plus faţă de Austria propriu-zisă, Boemia (Cehia), sud-vestul Poloniei, Bucovina şi o parte din Croaţia. Acesta a fost <<compromisul>> de la 1867, care a primit denumirea de „Dubla Monarhie”, cu două capitale, Viena şi Budapesta, două parlamente, două guverne – numai Externele, armata şi câteva administraţii fiind comune. Pentru românii transilvăneni a fost o nenorocire, fiindcă maghiarii deveniţi stăpâni au încercat să maghiarizeze prin tot felul de mijloace populaţiile minoritare.”[5]
Aşadar, după aproape 20 de ani de la declanşarea revoluţiei în Transilvania, maghiarii îşi văd scopul atins, cu ajutorul celor cărora românii le declaraseră credinţă în 1848. Românii se văd conduşi de către maghiarii care le erau inferiori ca număr, dar superiori în drepturi şi privilegii. Evenimentul prezentat în acest articol va avea în cele din urmă un deznodământ nefavorabil, dar ne arată cum înaintaşii noştri au luptat prin toate mijloacele pentru dobândirea drepturilor românilor, iar datoria noastră este să îi cinstim şi să le urmăm exemplul prin atitudine şi fapte.
[1] Neagu Djuvara, O scurtă istorie a românilor, Ed. Humanitas, 2002, p. 91
[2] Nicolae Isar, Istoria modernă a românilor, partea I, Ed. Fundaţiei ROMÂNIA DE MÂINE, 2005, p. 200
[3] Idem, p. 201
[4] Ibidem, p. 202
[5] Neagu Djuvara, op. cit., p. 92
Sursa foto: Wikimedia.org
