Politicul (cu)minte: Extrema dreaptă: între ciclitate istorică și capriciu al crizei

Distribuie!

de Bogdan Țopan

În toată Europa, mișcările de extremă dreaptă au înregistrat scoruri din ce în ce mai mari la ultimele valuri de alegeri legislative. Este important să ne întrebăm dacă acest efect este rodul unui ciclu istoric sau un efect pe termen scurt al crizei.

La fel ca în dezvoltarea ei ulterioară, extrema dreaptă a apărut în momente de criză, degringolada produsă de către Republica de la Weimar fiind un factor decisiv pentru câștigarea puterii de către Adolf Hitler. Având mai multe filiere pe plan european și extra-european, extrema dreaptă nu a cunoscut o dezvoltare egală în timp și spațiu. Dimensiunea monstruoasă și acțiunile la care s-au dedat o parte dintre aceste mișcări le-au adus oprobriul public, precum și interzicerea lor în dezbaterea publică pentru o anumită perioadă de timp în epoca postbelică.

Extrema dreaptă s-a refluidizat ca mișcare politică în Franța anilor 1970 prin mișcarea „Front National” condusă de către omul politic Jean-Marie Le Pen. Migrația din ce în ce mai mare de după război, precum și schimbarea logicii societale ce marca o societate de acum laică și în criza valorilor tradiționale, au dus la acceptarea publică a acestei mișcări.

Diferitele mișcări contemporane ale extremei drepte au evoluat tot prin sursele lor tradiționale. O mutație survenită în cadrul partidelor țărănești conservatoare, o mișcare anti-fiscală sau un separatism regional pot fi la baza unei mișcări de extremă dreaptă. Istoria Europei este plină de exemple în care discursul populist și xenofob a fost cel preferat, soluțiile simpliste și radicale ale extremei drepte părând o variantă bună.

Mai mulți politologi de renume au tratat subiectul extremei drepte în contemporaneitate, dintre care îi amintim pe Pascal Perrineau și Jean-Yves Camus. Aceștia ajung la un punct comun împărțind acest spectru politic în extremă dreaptă, dreaptă populistă și dreaptă radicală.

Totuși, din rațiuni de comprehensiune, în acest articol nu vom face diferența între partidele clasate de către specialiștii în știință politică în cadrul extremei drepte și cele clasate în cadrul dreptei radicale sau populiste, chiar dacă o asemenea diferențiere este importantă – chiar necesară în cadrul unei analize de știință politică – dar mult mai puțin importantă în cadrul geopolitic luat în considerare în articolul de față.

Este important de luat în calcul faptul că, în cadrul mișcărilor populiste, poporul este considerat depozitarul unei identități unice moștenite într-un trecut imemorial având trăsături invariabile. Altfel spus, mișcările populiste consideră poporul drept o masă inertă de oameni care sunt în mod obligatoriu legați de trecutul lor istoric. Această optică foarte restrictivă diferă mult de concepția europeană a zilelor noastre, încercând să conducă mai degrabă la secesiune decât la apropiere, aceste mișcări refuzând explicația culturală a unui „popor european” prin moștenirea culturală comună, exacerbând specificitățile naționale.

Partidele de extremă dreaptă se folosesc de o serie de mituri arhetipale menite să pună în evidență reprezentarea potrivit căreia națiunea trebuie protejată de o amenințare care i-ar putea pune existența în pericol. Totuși, atât motivele cât și metodele diferă în Europa de Est și Europa Occidentală.

Europa Occidentală folosește, ca motiv principal al legitimării mișcărilor de extremă dreaptă, de migrația musulmană precum și de mondializare, căreia îi sunt asociate probleme precum dezindustrializarea și creșterea șomajului. În același timp, în Europa occidentală aceste critici se îndreaptă și împotriva Uniunii Europene după începerea crizei financiare și a destabilizării monedei unice în jurul anului 2010, Uniunea fiind considerată responsabilă pentru abandonarea suveranității monetare de către reprezentanții acestor mișcări.

În Europa de Est legitimarea mișcărilor de extremă dreaptă trece prin filtrul mult mai simplu al tradiționalismului și al respingerii culturii occidentale. Cultura occidentală mult mai decadentă și dăunătoare decât cultura vernaculară este folosită ca explicație pentru homofobie și pentru adoptarea unui tradiționalism riguros, de multe ori bazat pe religie ca și catalizator al spiritului poporului.

Pentru a da unele exemple practice trebuie să amintim mișcarea Jobbik în Ungaria, o mișcare iredentistă care cere teritorii în statele din vecinătate unde există populații maghiarofone. Chiar dacă observatorii internaționali au criticat o serie de legi adoptate care contravin legislației europene în vigoare, premierul maghiar Viktor Orban își păstreză poziția anti-europeană și pro-maghiară.

În România, mișcarea Noua Dreaptă, autoproclamată drept moștenitoarea mișcării Legionare, își construiește existența pe baza a două puncte principale, conectate într-o oarecare măsură.  Primul punct este legat de punerea în evidență a filo-românismului cu precădere în zone unde trăiesc și populații minoritare, cu scopul de a dovedi întâietatea istorică a populației românești. Cel de-al doilea este bazat pe rememorarea trecutului național (precum „Basarabia – pământ românesc), combinată cu moștenirea ortodoxă a țării.

Pentru a rămâne legați de realitatea imediată trebuie să menționăm și curentul numit naționalism regional, care concentrează dezvoltarea extremei drepte într-un anumit stat, neurmărind crearea unui front de extremă dreapta, precum partidul Liga de nord (it. Liganorte – Lega nord).

 În același timp, efectele extremei drepte regionale pot fi observate în cadrul mișcării de extremă dreapta din Belgia care a reușit prin Vlaams Belang (flamandă: Interesul flamand) și prin NV-A (Noua alianțăflamandă) să blocheze guvernul belgian pentru 534 de zile.

Această influență extremă poate fi întâlnită de asemenea în Spania, în cazul partidului Platforma în Catalunia, teritoriu cu un statut sensibil, Însă această creștere a dreptei poate fi observată și în fosta Iugoslavie, în Slovenia, dar și în Serbia și în Kosovo.

Mișcări foarte cunoscute în Europa și nu numai, precum Ataka în Bulgaria sau FPÖ în Austria aduc în atenția oamenilor o problemă recurentă în istoria europeană: tentația extremelor drept panaceu pentru momentele de criză.

Trebuie, însă, să ne întrebăm dacă această tentație a extremelor nu este mai periculoasă decât soluțiile pe care le oferă, mare parte dintre ele pe termen scurt sau foarte scurt și de foarte multe ori cu efecte adverse asupra societății.

Moștenirea istorică și cicatricele traumatismelor identitare rămân martori ale sensibilității necesare manipulării acestui subiect.

Politica e între oameni și viața lor de fiecare zi.

Bogdan Țopan este student la Institutul de Studii Politice din Paris, specializat în politica Europei Centrale și Orientale.

Pentru o înțelegere aprofundată a subiectului recomandăm următoarele surse :

CAMUS, Jean- Yves - «L’extrême droite en Europe: où, sous quelles formes, pourquoi ?», Pouvoirs, revue française d’études constitutionnelles et politiques, n°87, 1998, p. 21-34

GIBLIN, Béatrice - «Extrême droite en Europe: une analyse géopolitique», Hérodote, 2012/1 n° 144, p. 3-17

LACOSTE Y., Vive la Nation. Destin d’une idée géopolitique, Fayard, Paris, 1997, p. 323

MENS, Yann - «Europe: comment l'extrême droite profite de la crise», Alternatives Internationales 9/2011 (n° 52), p. 29- 29

 

Sursa foto: Wikimedia.org

Taguri

Arhiva