Politică, educaţie şi relativism (Partea I)

Distribuie!

de Ana Gabriela Popa

Poate că cel mai profund imbold care m-a determinat să studiez Politica în Anglia a fost speranţa că voi învăţa „secretul succesului”, că voi învăţa ce atribute determină ca un stat să aibă o economie prosperă, lipsa căror condiţii face ca România să fie codaşa Uniunii Europene în multe privinţe.

Poate şi orgoliul de a aduce acest secret acasă şi de a provoca o schimbare a reprezentat un factor, alături de mirajul unei noi experienţe şi al unui mediu de dezvoltare multicultural.

Şi nu mare mi-a fost mirarea când în prima oră de curs, cochetând cu anumite concepte politice, pe slide-ul de la powerpoint a apărut o imagine cu soţii Ceauşescu în genunchi aşteptând să fie împuşcaţi. „Un soi de terorism politic din partea populaţie”. Un exemplu şi atât. Pe urmă, timp de 12 săptămîni de curs, niciun alt exemplu în legătură cu România. Singurul stat estic care a făcut tranziţia de la comunism la democraţie printr-o baie de sânge. Atât.

Partea actuală cu cerşetorii, hoţii, muncitorii necalificaţi ş.a.m.d. nu sunt comentate la nivel universitar – nu reprezintă fapte consemnate istoric. Şi, din fericire, am observat că multe persoane au început să înţeleagă că media britanică exagerează cu mult ştiind că reuşita unei poveşti bune constă fie în a face un om fi să râdă, fie să plângă, fie să fie oripilat sau înspăimântat.

Teama nefondată a unei invazii româno-bulgare s-a soldat cu multe comentarii sarcastice adresate pe twitter sau Facebook. Dar acest lucru nu reprezintă decât un succes minor. Rămânem, în continuare, ţara care şi-a ucis dictatorul, ţara care are politicieni corupţi şi plagiatori, ţara a cărei democraţii poate fi constant pusă sub semnul întrebării, ţara care are una din cele mai slab dezvoltate economii din Uniune.

Degeaba ne lăudăm că avem deschidere la Marea Neagră, că avem Delta Dunării, că avem două treimi din lanţul montan al Carpaţilor, că avem peisaje minunate, că avem o istorie bogată, că suntem, vorba lui Ţuţea, „o căruţă de ţărani care a ţinut în şah imperii”. Da, e bine să fii patriot. Dar lauda noastră constă în credinţa naivă că noi, generaţia actuală, avem vreun merit sau vreo contribuţie la aceste lucruri. Câţi dintre voi a pus umărul să ridice un metru din Carpaţi din scoarţa terestră? Câţi aţi luptat la Plevna? Câţi aţi suferit în 1940, când România a fost răstignită?

Da, poate că bunicii voştri, strămoşii noştri au vreun merit sau vreo vină pentru România pe care am moştenit-o când ne-am născut. Însă, noi suntem singurii care purtăm vina pentru România în care trăim astăzi. Nu îngropi talantul primit în pământ. Îl înmulţeşti.

Eminescu a dorit României „la trecutu-ţi mare, mare viitor”. Or, viitorul stagnează într-un prezent al conformării. Singurul moment din istoria contemporană a României care m-a făcut mândră a fost suma protestelor pentru salvarea Roşiei Montana. Atunci şi doar atunci am simţit că ne merităm deschiderea la mare, Dunărea şi Carpaţii, fiindcă atunci am apărat ce am moştenit. Atunci, am contrazis o vorbă care m-a sâcâit toată viaţa: „România e o ţară frumoasă, păcat că-i locuită”. Am urât vorba asta toată viaţa mea, dar acum pot spune cu inima împăcată că România începe să-şi vindece rana lăsată de comunism şi începe să treacă mai departe.

(Partea a II, mâine, doar pe GEN90)

Taguri

Arhiva

Be First to Comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*