Politică, educaţie şi relativism (Partea a II-a)

Distribuie!

de Ana Gabriela Popa

Partea I, aici

Revenind la „secretul succesului” pe care speram să-l descopăr, vă dezvălui cu dezamăgire concluzia la care am ajuns: nu există un tipar politic absolut pe care să-l imporţi şi să-l aplici. Singurul din istorie care a reuşit să se inflitreze peste tot cu succes a fost capitalismul, atât de condamnat pentru multele din neajunsurile lui.

Cum zis-a şi Churchill despre democraţie: „democraţia este cea mai proastă formă de guvernământ, dacă nu le luăm în calcul pe toate celelalte”. De fapt, politica însăşi este un studiu al conceptelor „esenţialmente contestabile” (Gallie): democraţie, libertate, egalitate, putere – toate sunt subiective, toate sunt supuse interpretărilor. Acest subiectivism ţine de faptul că politica este un construct social, este determinată de felul în care oamenii adunaţi în colectivităţi decid să-şi organizeze viaţa. Or, comportamentul uman nu este domeniul unei ştiinţe exacte. Şi atunci?

În Anglia, studenţilor la Politică nu li se răspunde niciodată la întrebarea: „care este varianta corectă?”. Mi se părea la început enervant că profesorii menţin câte-o dezbatere aprinsă de câte o oră ca la final să te lase să pleci acasă fără să fi ajuns la nicio concluzie. De abia acum am înţeles de ce o fac. Fiindcă orice răspuns ar da, nu ar fi răspunsul corect din punct de vedere obiectiv, ci răspunsul corect din perspectiva lor subiectivă.

Nu există răspuns corect în politică, există doar o sumă de idei competitive, o sumă de argumente şi un colectiv de oameni. Pe măsură ce discuţia avansează, oamenii pot să treacă dintr-o tabără în alta fiind convinşi de anumite argumente şi atunci când majoritatea a trecut într-o tabără, într-un fel, fiecare dintre participanţii la discuţie simte intrinsec cine a câştigat. Şi oricât de puţini ar rămâne în tabăra ta, tu ştii că ai dreptul să-ţi susţii opinia chiar dacă trebuie să accepţi rezoluţia majorităţii.

Iar, profesorul, obiectiv, nu-şi dă cu părerea şi nu intervine decât atunci când lucrurile iau o turnură mai puţin diplomatică sau, dacă intervine, o face numai la sfârşit specificând că este părerea lui personală, nu vreo părere oficială. Într-un fel, simulăm societatea şi, de fiecare dată când atingem un subiect mai sensibil mă înspăimânt la ideea că unii din noi – o minoritate la urma urmei – ar trebui să luăm vreodată decizii atât de importante.

Deci, dacă totul este relativ în politică şi nu există niciun adevăr absolut, ce e de făcut? O concepţie utilitaristă ar spune să încercăm să oferim oamenilor condiţiile pentru a fi fericiţi. Şi în ce condiţii sunt oamenii fericiţi, politic vorbind? Păi, atunci când sunt liberi, egali, când li se asigură drepturi, când au un sentiment de securitate şi justiţie – lucruri absolut evidente.

Şi ce înţelegi prin libertate, egalitate etc? Conceptele în sens absolut pot intra în conflict unul cu celălalt. Oferă-i omului libertatea de a merge sau nu la vot şi democraţia va fi pusă sub semnul întrebării din cauza numărului mic de votanţi. Impune obligativitatea dreptului de vot şi ai asigurat democraţia, dar ai limitat libertatea. Impune distribuţia egală de resurse şi ai împiedicat meritocraţia. Oferă drept de vot universal şi asumă-ţi ignoranţa cetăţenilor turmentaţi. Şi, la urma urmei, ce-ţi garantează că oamenii vor fi fericiţi?

Rousseau (1762) spunea că oamenii ar trebui „forţaţi să fie liberi” dacă e nevoie, fiindcă doar aşa vor ajunge la libertatea morală şi fericire. John Stuart Mill (1859) îl contrazice prin afirmaţia că Statul nu trebuie să intervină în libertatea individuală. Isaiah Berlin (1958), la aproape un secol, se întreabă unde ar trebui trasată graniţa între intervenţia statului şi sfera privată.

Şi de aici încolo lumea nu a mai ştiut ce să răspundă...

Taguri

Arhiva

Be First to Comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*