Partidul e de vină!

Distribuie!

de Mihai Cîrjă

Motto: „Lupta omului împotriva puterii este lupta memoriei împotriva uitării”(Milan Kundera)

„Dacă Socrate a întemeiat filosofia, s-ar părea că a făcut-o limitându-o drastic [...]. Să fi fost oare atât de elogioasă celebra afirmație a patricianului Cicero potrivit căreia Socrate a coborât filosofia din cer pe pământ fără a se teme să o introducă în piețe și prăvălii?”[1]

Într-o evoluție lipsită de metodă, mai mult istorică, bazată pe hazardul cultural, românul a coborât politica din ideologie și a introdus-o în mahala; astefel că, în timp ce europeanul e un animal social, cu tabieturi și civilizație de prisos, românul e un animal politic;unul feroce. Românul a renunțat la intuiția ideilor (care lipsesc cu desăvârșire) fără a pune, însă, nimic în schimb. Marele gol care ne guvernează e angrenat în subsidiar doar de către instinctul de supraviețuire al celor proști, dar mulți, cum ar zice Lăpușneanu.

Proști, pentru că sunt lipsiți de viziune, mobilizare și responsabilitate. Proști, pentru că individul nu își asumă niciodată destinul colectiv, ci se vede pe sine, ca individ încorsetat de ideea de a fi român. Să fii român e un neajuns ontologic, care e umplut cu nevoia de a găsi un țap ispășitor.

Pe vremea comunismului, mentalul colectiv atribuia partidului (văzut ca un fel de mare maestru păpușar) orice stare de fapt, orice acțiune. Chestiune oarecum comodă, chiar facilă. Acum, însă, deși suntem mai moderni, mai europeni – chiar democratici (există măcar ideea de stat de drept, deși e terfelită în mare fel) – atitudinea e aceeași, de neasumare; românul așteaptă ca partidul să facă și să dreagă. Și mai grav e că e dificil de realizat dacă acele grupuri restrânse de oameni, numiți politicieni, se erijează în mod exclusiv  și conștient în exercițiul unei democrații românizate sau dacă există în subconștientul colectiv doar imaginea culturală cum că partidul (partidele) trebuie să facă tot.

Și totuși, în contextul paradoxal al neasumării, românul face politică: la piață, la TV în show-uri de cancan, la serviciu, la cină, la bere cu băieții. Românul face politică, dar nu e neapărat politic, pentru că nu are o educație și o cultură în acest sens. În fața politicului, românul e doar un cinefil, nu actor. Un cinefil de filme proaste.

Deși România a trecut la democrație printr-o nouă Constituție,  viziunea românilor despre politică a rămas aceeași. De ce? Pentru că democrația, după mai bine de 20 de ani, persistă în a fi doar o chestiune de mecanică instituțională și nu une raison d'être a statului român. Democrația nu ființează pentru că nu avem o clasă politică autentică; lipsa de veracitate a pluripartidismului, deficient de o ideologie oarecare este consecința directă a crizei identitare pe care ne-a dat-o istoria după '89, moment de închidere, cum ar spune Noica. Această criză nu a putut fi rezolvată pentru simplul fapt că existenţa realităţii nu se poate nici postula logiceşte, nici constitui metafizic sau aprioric deductiv[2]; dacă realitatea ne scapă,  singura încercare a rămas aceea de construcție a identității, prin varii mijloace (mass-media, publicații).

În ciuda unui proces constructivist, care de obicei adduce per se o plus valoare, în cazul de față, relevant a fost faptul că ceea ce cunoaştem noi ca realitate nu are încă un caracter ascendent conştiinţei noastre, căci ultima cristalizare a acestei realităţi este tocmai o stare de conştiinţă[3] și cum identitatea în sensul de conștiință de sine se subscrie realității compusă din fapte, dăm din nou de o aporie a sinelui colectiv – de aici și căderea în patologic.

Acum, poporul român se uită în oglindă și nu își mai vede imaginea. De aici se naște și întreabarea legitimă: ce mai semnifică ideea de român, dacă la nivel fenomenologic nu se poate aplica principiul identității? Rămâne „românul” un concept, un lucru în sine sortit indeterminării care ființează pur numenal, care se prevalează de realitate, dar îi este exterioară până la următorul eveniment istoric notabil?

Recuperarea unei memorii colective va presupune mult timp. Până atunci, rămânem un popor schizoid, care se teme de propria înfățișare.


[1] Hubert Grenier, Marile doctrine morale (1989)

[2]Nae Ionescu, Curs de teorie a cunoştinţei(1925-1926)

[3] Idem.

Sursa foto: Wikimedia.org

Taguri

Arhiva

Be First to Comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*