Când eram mică aveam impresia că totul se întâmplă pur și simplu. Mergi la școală, înveți bine, îți iei un serviciu, îți faci o familie și uite-așa, toate lucrurile frumoase la care visezi în copilărie vin de la sine. Dar am învățat, ca și mulți alții, probabil, că lucrurile nu stau chiar așa. Și societatea ne demonstrează zilnic asta. Doar cei mai buni câștigă (ca-ntr-o lege a junglei umanizată). Ceea ce nu-i tocmai rău – dar asta e altă discuție.
Însă am impresia că mulți nu au aflat că lucrurile nu se întâmplă pur și simplu și că trebuie sa alergi după ele. Mulți așteaptă de la familie, de la stat, de la soartă (!). Și sunt dezamăgiți că nu se aleg cu nimic. Dar ei nu mișcă un deget. De ce ne-am învățat așa? De ce ne place să trăim în letargie? Și – mai rău- de ce ne irosim viețile? Eu cred că oamenii nu sunt conștienți de capacitățile pe care le au. Cred că oricine poate fi o persoană extraordinară și poate atinge fericirea la care visează. Dacă se străduiește. Nu știu de unde, dar am învățat că tu faci lucrurile să se întâmple. Și că diferența dintre oamenii fericiți, de succes și oamenii obișnuiți e inițiativa. Nu inteligența, nu frumusețea.
Mulți cred în destin ca forță absolută care mișcă lucrurile în lume și le aduce pe aceeași cale sau le înstrăinează. Poate că și pe aici pe undeva e un fir de adevăr, dar cum putem ști? Cum putem sta în așteptarea fericirii, când avem la dispoziție o singură viață să o dobândim și când ne este atât de simplu să mergem după ea? Sau poate avem mai multe vieți? Dar dacă n-avem?
Diana Scurtu
