„Do you know what “nemesis” means? A righteous infliction of retribution manifested by an appropriate agent. Personified in this case by an ‘orrible cunt…me.” (Brick Top, Snatch)
Cum putem defini negativul? Este un cumul de factori ce definesc răul? Dar ce este răul? Şi ce a făcut răul atât de rău încât a ajuns să fie condamnat şi blamat pentru absolut tot? Ei bine, pentru a putea răspunde acestei întrebări, omul a trebuit să pună această noţiune în antinomie cu ceva, pentru a-i defini caracteristicile, şi aşa a luat naştere binele. Cine a apărut mai întâi? Dificil de răspuns. Întrebarea e la fel de absurdă ca cea despre cronologia oului şi a găinii. Dacă e să mergem pe varianta creaţionistă, avem un răspuns uşor: Dumnezeu, entitatea supremă, a creat omul, perfect din toate punctele de vedere, iar acesta a fost maculat de cunoaştere, rezultând păcatul strămoşesc. Dar lăsând religia deoparte, nu cred că putem avea un răspuns uşor la această întrebare. Cert este că acest contrast bine–rău este cel care l-a făcut pe om să se alieze cu binele, şi să ponegrească răul. Atunci, de ce există nevoia de negativ? De ce nu îl eliminăm pur şi simplu?
În Bântuiţii lui Chuck Palahniuk, nevoia de negativ e explicată prin intermediul tuturor personajelor ce „bântuie” acest roman. Ca să vă faceţi o impresie despre atmosfera operei lui Palahniuk, aduceţi-vă aminte de hotelul din The Shining al lui Stanley Kubrick, locul misterios în care Jack Torrance se izolează împreună cu familia sa pentru a-şi termina de scris cartea, încercând să găsească pace, linişte şi inspiraţie. Cam acesta e decorul din Bântuiţii, un loc în care câţiva scriitori obscuri se auto-izolează pentru a crea opera ce avea să le aducă celebritatea. „Ar fi trebuit să fie o tabără de scriitori, ar fi trebuit să fim în siguranţă şi ar fi trebuit să scriem poezii. Poezii drăguţe.” Această frază de la începutul romanului, dominată de condiţional-optativul „ar fi trebuit”, este fitilul negativului care ia foc şi care, pe măsură ce se apropie de explozia finalului, demască fiecare persoană, fiecare comportament, fiecare poreclă (ce funcţionează şi ca pseudonim literar, şi care sunt absolut delicioase: Sfântul fără Maţe, Veriga Lipsă, Contele Calomniei, Mama Natură, Contesa Clarviziune etc.) şi fiecare dorinţă ascunsă, care ajunge să fie o dorinţă colectivă: creerea unei opere de artă care să le aducă faima. Aici, negativul este explicat ca fiind vina pe care o aruncăm întotdeauna asupra altora, defectele pe care le vedem în ceilalţi pentru a le minimaliza pe ale noastre, conştientizarea monstruozităţii din noi şi negarea acesteia de dragul celebrităţii. Palahniuk creează un cadru care permite ca personajele sale, care se adună în acest loc pentru a-şi scrie opera, să conştientizeze că sunt personajele negative ale cărţii existenţei lor.
Dintre toate filmele lui Guy Ritchie, Snatch reuşeşte cel mai bine să ofere o paletă largă de personaje, care nu pot fi încadrate atât de uşor în categorii precum the good sau the bad. Dacă nu aţi mai văzut niciun film regizat de Guy Ritchie (deşi Sherlock Holmes-urile, cele mai recente pelicule ale sale, au avut un succes imens, inclusiv în România), Snatch mi se pare, personal, cea mai bună primă alegere, deoarece combină inedit umorul, violenţa, slow-motion-urile şi stop-cadrele, limbajul şi multitudinea de fire narative. Prima oară când îl vizionezi, reţii doar un clusterfuck de situaţii care dă naştere unei poveşti îmbinată perfect, unor personaje excepţional de bine conturate şi mai ales, bizare. Am ales acest film în articolul de azi, deoarece e foarte greu, chiar şi la o vizionare atentă, să realizezi încadrarea personajelor. Acest lucru se datorează şi faptului că Guy Ritchie explorează din plin păturile sociale mai întunecate ale Angliei, încercând să surprindă vitalitatea atât imagistică, cât şi verbală, a acestei clase. Dintre toate aceste personaje, care includ un gangster feroce, ce are drept hobby hrănirea porcilor cu inamicii săi, un traficant de arme rus, recunoscut pentru rezistenţa sa („Why do they call him the Bullet-Dodger?” „‘Cause he dodges bullets, Avi.”), un mercenar atât de dur încât îşi permite să fie filosofic din când în când („You should never underestimate the predictability of stupidity.”) sau un pikey (irish-gipsy) cu un limbaj savuros, stil de luptă imbatabil şi strategie infailibilă, e foarte greu să găseşti un personaj cu adevărat negativ. Poate doar Brick Top. Cred că hrănirea porcilor cu oameni e lozul câştigător.
Aş fi vrut ca melodia de astăzi să fie una mai relaxantă, de duminică, dar tema articolului mă obligă, oarecum, să continui într-un ritm alert şi agasant. Aşadar, The Curse of Millhaven, melodia interpretată de Nick Cave & The Bad Seeds, reia ideea lui Poe, pe care a enunţat-o după creerea poemului The Raven, ce defineşte una dintre cele mai înduioşătoare teme: moartea unei fete tinere şi inocente, şi plusează, transformând această creatură angelică, întruchipată în melodie de o fetiţă de aproape 15 ani, într-o coasă nepărtinitoare a Morţii. Aici se pune întrebarea: cum poate fi o fiinţă care ar trebui să fie la vârsta inocenţei, atât de diabolică? Cum a pătruns răul în cineva care ar trebui să fie în esenţă bun? Ei bine, Lottie nu îşi pune asemenea întrebări, ci îşi motivează „ştrengăriile” prin nonşalantul „All God’s children, they all gotta die”, reformulat în funcţie de isprăvile ei, oferind o imagine ludico-macabră a morţii, cu singurul regret, exprimat după ce este prinsă: „They ask me if I feel remorse / and I answer, «Why of course / There is so much more I could have done if they’d let me»”.
Dacă ar fi să vă amintiţi definiţia basmului din clasa a V-a, problema binelui şi a răului, a fost foarte uşor rezolvată prin axioma: „Binele învinge întodeauna răul”. La fel cum a fost rezolvată şi în filmele de duzină hollywood-iene, unde, evident, personajul pozitiv face pe dracu în patru şi îl lasă pe nenorocitul întregii pelicule să cadă, ardă, sau să sufere alte asemenea evenimente neplăcute. Drăguţ. De-ar fi şi în realitate aşa…
Sursa foto: Wikimedia.org
[…] sadică, de a privi cum personajul negativ este învins, şi după cum am mai precizat într-un articol trecut, nevoia de negativ îşi face simţită prezenţa doar pentru a scoate în evidenţă calităţile […]