Dacă tot se vorbeşte atât de intens despre luna februarie ca fiind luna în care se celebrează iubirea, am considerat de cuviinţă redactarea unui articol în care să vorbesc puţin despre “cele două cuvinte” pe care de multe ori ne sfiim să le rostim, iar alteori le rostim fără a ne gândi de ce o facem. Deşi am intrat de aproape o săptămână în luna martie, m-am gândit să scriu acum pe acest subiect, după ce “febra dragostei” a mai trecut puţin.
În ceea ce priveşte raportul dintre două persoane ce se iubesc, de regulă rostirea acestei construcţii, ca să îi spun aşa, pecetluieşte începutul oficial al relaţiei. Dacă la început, el şi ea doar se văd, petrec timp împreună, după ce îşi declară iubirea unul altuia sunt oficial împreună şi pot considera că aparţin unul altuia.
Ei, dacă ne referim la relaţia dintre un părinte şi fiul sau fiica acestuia, lucrurile sunt puţin mai simple. Ei îşi pot spune “te iubesc” în orice moment al vieţii, neputând fi stabilit un început sau un sfârşit al acestei perioade. Din păcate, de foarte puţine ori ne “declarăm” iubirea faţă de părinţi, ea fiind de multe ori subînţeleasă, nefiind nevoie de cuvinte spre a fi exprimate.
Ca o concluzie, aş vrea să îndemn pe fiecare din cei ce citesc acest articol să fie mai atenţi cu cei din jur şi să recurgă mai des la fapte decât la vorbe.
